Michelangelo prefera cioplitul „di levare”, adică prin scoaterea materiei, atacând de regulă blocul dinspre față spre spate, ca și cum figura ar fi ieșit treptat dintr-o baie de apă. Această metodă, opusă modelării în lut care adaugă materie, îl deosebea de mulți contemporani și explică de ce operele lui neterminate arată chipuri limpezi și spate abia schițate.

Multe acuarele engleze din secolul al XVIII-lea și al XIX-lea au căpătat astăzi tonuri mai palide și mai reci decât la origine. Pigmenți precum indigoul și unele lacuri roșii sunt sensibili la lumină și se decolorează, motiv pentru care marile colecții expun acuarelele doar perioade scurte și în lumină scăzută, apoi le odihnesc ani în depozit.

Multă vreme Jan van Eyck a fost creditat drept inventatorul picturii în ulei, o legendă lansată de Giorgio Vasari. În realitate uleiul era folosit dinainte, însă Van Eyck a perfecționat tehnica straturilor transparente de vopsea (glasiuri), obținând o strălucire și o adâncime a culorii care au uimit Europa și au influențat pictura veacurilor următoare.