Veșnicia nu este o lungime nesfârșită de vreme, cum și-o închipuie cei ce numără doar zile. Este mai degrabă o adâncime, ca aceea a izvorului care, oricât ai privi în el, nu-i vezi fundul, fiindcă apa lui vine de dincolo de tot ce poți măsura. Cine gustă chiar și o singură clipă cu adevărat, până la fund, atinge deja veșnicia; căci veșnicia nu se află la capătul zilelor, ci în adâncul fiecăreia.
Nădejdea e ca firul subțire de apă care găsește cale prin stâncă. Nu are putere multă, dar nu se oprește, și mai devreme sau mai târziu piatra cea tare cedează înaintea blândeții ei stăruitoare.
O văduvă săracă a venit la vistieria templului și a pus doi bănuți, tot ce avea, în vreme ce bogații aruncau din prisosul lor sume mari. Cei din jur nici n-au băgat-o în seamă, dar privirea Domnului a rămas asupra ei. Căci ceilalți dăruiseră din ce le prisosea, iar ea dăduse din sărăcia sa toată averea de care avea nevoie ca să trăiască. Înaintea lui Dumnezeu nu cântărește cât dăruim, ci cât ne rămâne după ce am dăruit. Cel mai mare dar nu este cel mai mare, ci cel dat cu cea mai multă dragoste.