Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și in subțire și în toate zilele se veselea în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, dorind să se sature din fărâmiturile ce cădeau de la masa bogatului; ci numai câinii veneau și îi lingeau bubele. Și a murit săracul și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost înmormântat. Iar în iad, ridicându-și ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui. Și, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune ale tale în viața ta, iar Lazăr, cele rele; acum însă aici el se mângâie, iar tu te chinuiești. Așa a arătat Domnul cât de amară este nepăsarea față de cel lipsit care ne stă chiar la poartă.