Doi drumeți au ajuns la o fântână în arșița zilei. Unul a băut și a plecat mai departe fără o vorbă; celălalt a băut, apoi s-a întors și a mulțumit fântânii și Celui ce o umple cu apă. Un bătrân care-i privea a spus ucenicului său: „Vezi? Aceeași apă i-a răcorit pe amândoi, dar numai unul a plecat și cu sufletul răcorit.”

Știai că nu există în cărțile de rânduială o lege veche și strictă care să lege fiecare culoare a veșmintelor de o anumită sărbătoare, așa cum s-a statornicit mai apoi obiceiul? Totuși, în practica bisericească a prins rădăcini un cuget frumos, ca la praznicele luminate și la Învierea Domnului să se folosească veșminte albe sau aurii, iar în posturi și la pomenirea celor adormiți, veșminte întunecate, purpurii ori negre. Culorile devin astfel o predică fără cuvinte, care vestește ochiului ce prăznuiește inima.

Știai că isihasmul, de la cuvântul grecesc „isihia” — liniște, este calea rugăciunii tăcute a inimii, în care monahul cheamă neîncetat numele lui Iisus, până ce rugăciunea se coboară din minte în inimă?