Într-o mănăstire, un frate cânta la strană cu glasul cel mai frumos, dar se mândrea peste măsură. Starețul i-a cerut într-o zi să tacă și doar să asculte corul fără el. Fratele a ascultat și a priceput că, fără glasul lui, cântarea rămânea întreagă și caldă, ca și cu el. S-a întors la strană schimbat, căci acum nu mai cânta ca să iasă în față, ci ca să se topească în cor. Și abia atunci glasul lui a devenit cu adevărat frumos.