Alphonse de Lamartine s-a născut la 21 octombrie 1790 în Mâcon, Burgundia, într-o familie de mică noblețe, și și-a petrecut copilăria în mijlocul naturii, la conacul familial din Milly — peisaj care va răzbate mereu în poezia sa. Iubirea nefericită pentru Julie Charles, o femeie bolnavă cu care s-a întâlnit la Lacul Bourget și care a murit curând după aceea, l-a inspirat să scrie Meditațiile poetice (1820), colecție ce a descoperit Franței lirismul romantic și l-a consacrat imediat drept cel mai important poet al generației sale. Om politic de vocație, Lamartine a jucat un rol central în Revoluția de la 1848, proclamând a Doua Republică și abolind sclavia în coloniile franceze în calitate de ministru de externe. Spre sfârșitul vieții, zdrobit de datorii, a scris frenetic pentru a supraviețui, pierzând treptat gloria literară în favoarea generației lui Hugo și Baudelaire. A murit în sărăcie la Paris, la 28 februarie 1869.

Data nașterii sale nu este pe deplin sigură; „1 martie 1837” este data devenită tradițională, întrucât registrele vremii lăsau loc de nesiguranță.

Știai că Alexandru cel Mare dormea, se povestește, cu un pumnal și cu o ediție a „Iliadei” sub pernă? Copia îi fusese îngrijită chiar de dascălul său Aristotel, iar el o socotea îndreptar de vitejie. Cu Ahile din poem se măsura mereu, ca și cum ar fi vrut să întreacă un erou de legendă.