Nastratin Hogea a fost poftit la un ospăț îmbrăcat în haine sărăcăcioase și nimeni nu l-a băgat în seamă. A plecat, s-a întors în caftan scump și a fost primit cu cinste. La masă, a început să-și vâre mâneca în farfurie: „Mănâncă, caftane, căci pe tine te-au poftit, nu pe mine.” Oamenii cinstesc adesea haina, nu omul dinăuntrul ei.

Un tânăr voia să afle cât cântărește o supărare. Înțeleptul a luat un pahar cu apă și l-a ținut întins în mână. „Cât cântărește?” „Puțin.” „Dar dacă îl țin un ceas? O zi?” „Ți-ar amorți brațul.” „La fel și grija: cât o ții, atât te apasă. Pune paharul jos.” Nu greutatea necazului ne frânge, ci cât timp refuzăm să-l lăsăm din mână.

A trăi fără speranță înseamnă a înceta să trăiești.