Doi vecini aveau fiecare o vie. Unul se ruga: „Dă-mi, Doamne, o recoltă mai mare ca a vecinului.” Celălalt: „Dă-mi, Doamne, o inimă care se bucură de recolta vecinului ca de a mea.” La cules, cel dintâi a rămas măcinat de pizmă, deși avea mai mult; al doilea s-a bucurat de două vii deodată.
La împăcarea de seară, cuvintele bune sunt ca ploaia caldă peste izvor: îl trezesc, îl fac mai bogat. O vorbă blândă rostită înainte de somn hrănește fântâna a doi oameni deodată.