Carte

La școala din sat, un copil a ridicat mâna și a întrebat: „Învățătorule, de ce cerul e albastru?” Ceilalți au râs, iar învățătorul putea să treacă mai departe. În loc de asta, s-a așezat lângă copil și a zis: „Nu știu întru totul, dar hai să căutăm împreună.” Și au deschis cărțile, și au privit spre fereastră, și au întrebat mai departe. Peste ani, acel copil a ajuns cel mai iscoditor om din partea locului. Un dascăl adevărat nu se rușinează de întrebarea unui copil, căci în ea se ascunde începutul oricărei cunoașteri.

Un ucenic nerăbdător i-a spus dascălului că vrea să afle toată înțelepciunea într-o singură zi. Dascălul l-a dus la un pârâu și i-a arătat o piatră rotundă, netedă ca sticla. „Cum a ajuns așa de frumoasă?” a întrebat ucenicul. „Apa a curs peste ea zi și noapte, ani și ani”, a zis dascălul. „Nici un val n-a schimbat-o singur, ci răbdarea tuturor la un loc.” Înțelepciunea nu se soarbe dintr-o înghițitură, ci se adună pe îndelete, ca picătura care șlefuiește piatra.

Un bătrân din Pateric a fost întrebat de un frate mai tânăr de ce citește mereu aceleași cuvinte, deși le știe pe de rost. Bătrânul a luat un coș vechi de nuiele, plin de găuri, și i-a cerut fratelui să aducă în el apă din râu. Fratele a alergat, dar apa se scurgea până să ajungă. „E în zadar, coșul rămâne gol”, a zis el. „Privește însă”, a răspuns bătrânul: „coșul, deși gol, s-a spălat și s-a curățat.” Așa lucrează și cuvântul bun asupra minții: chiar de nu-l ții tot, trecând mereu prin tine, te curăță pe dinăuntru.

Un negustor bogat a poruncit să i se facă cea mai mare bibliotecă din cetate și s-a fălit cu ea în fața unui înțelept. „Ai adunat mii de volume”, a zis înțeleptul, „dar spune-mi, care dintre ele te-a făcut mai milostiv?” Negustorul a rămas fără răspuns. „Rafturile pline nu fac un om învățat”, a urmat bătrânul, „precum grânarul plin nu-l face pe leneș harnic. Cartea trebuie mâncată, nu doar strânsă.” Cel ce adună cunoaștere fără s-o prefacă în faptă rămâne sărac în mijlocul bogăției sale.

Un tânăr voia să se facă înțelept și a cerut sfat unui bătrân dascăl. Acesta i-a spus să vorbească puțin și să asculte mult. „Dar am atâtea de spus lumii!” s-a mirat tânărul. Bătrânul a zâmbit: „Ai două urechi și o singură gură; folosește-le pe măsură. Cine vorbește seamănă doar ce știe deja, dar cine ascultă adună ce încă nu știe.” Din ziua aceea, tânărul a tăcut mai mult, iar oamenii au început să-l socotească înțelept, tocmai fiindcă îi asculta pe toți.

Doi drumeți au trecut printr-un sat unde un bătrân învăța copiii sub un tei. Cel dintâi a spus: „Bietul om, atâta trudă și n-o să-l țină nimeni minte.” Peste mulți ani, cei doi s-au întors și au găsit satul plin de oameni cinstiți, blânzi și cu carte, deși bătrânul de sub tei murise demult. „Iată-l”, a zis al doilea drumeț, „e viu în fiecare dintre ei.” Dascălul care seamănă în suflete nu moare cu totul niciodată, căci sămânța cuvântului rodește și după ce mâna care a semănat s-a odihnit.

Știai că cele mai vechi tăblițe de lut cu scriere cuneiformă, descoperite în Mesopotamia (Uruk), datează de acum peste 5.000 de ani, iar la început nu notau poeme sau rugăciuni, ci socoteli: câte oi, câtă orz, câte urcioare cu ulei.

Știai că scrierea cuneiformă își trage numele din latinescul „cuneus”, adică „pană” ori „ic”, fiindcă semnele erau imprimate în lutul moale cu vârful tăiat al unei trestii, lăsând urme în formă de pene?

Știai că tăblițele de lut ars puteau supraviețui incendiilor? Multe biblioteci mesopotamiene, precum cea a regelui Assurbanipal din Ninive, ni s-au păstrat tocmai pentru că focul care le-a distrus a copt lutul, întărindu-l.

Știai că papirusul se făcea din tulpina unei trestii care creștea pe malurile Nilului? Miezul era tăiat în fâșii subțiri, așezate în două straturi încrucișate, presate și uscate; sucul plantei le lipea fără niciun alt clei.

Știai că, în egipteana veche, o rolă de papirus se numea altfel decât hârtia de azi, dar cuvântul nostru „hârtie” din multe limbi europene („paper”, „papier”) vine tocmai de la „papyrus”?

Știai că pergamentul se făcea din piele de animal — oaie, capră sau vițel — curățată, întinsă și răzuită până devenea subțire și netedă? Numele său vine de la cetatea Pergam din Asia Mică, unde se spune că a fost mult folosit.

Știai că pergamentul cel mai fin, făcut din piele de vițel sau de miel tânăr, se numea „velin” și era atât de delicat încât pe el s-au scris cele mai prețioase manuscrise iluminate ale Evului Mediu?

Știai că, înainte de cartea cu file pe care o cunoaștem, oamenii citeau suluri? Un text lung se desfășura încet, cu mâinile, dintr-un capăt în altul, iar cititorul rula la loc partea deja parcursă.

Știai că trecerea de la sul la codex — adică la cartea cu foi legate, pe care o deschidem și o răsfoim — a fost o adevărată revoluție? Creștinii timpurii au îmbrățișat de timpuriu codexul, mai lesne de răsfoit pentru a găsi un anume pasaj.

Știai că un codex avea un mare avantaj față de sul: puteai scrie pe amândouă fețele filei, puteai ajunge repede la orice pagină și îl puteai ține comod într-o singură mână?

Știai că, în mănăstirile Evului Mediu, cărțile se copiau de mână într-o încăpere anume numită „scriptorium”? Acolo, în tăcere, călugării copiști migăleau uneori luni și ani întregi la o singură carte.

Știai că munca de copist era socotită o rugăciune și o nevoință? Un vechi îndemn spunea că, scriind cuvintele sfinte, călugărul „propovăduia cu mâna” chiar și atunci când buzele tăceau.

Știai că la sfârșitul unei cărți copiate scribii lăsau adesea câte o însemnare, numită „colofon”, în care își cereau iertare pentru greșeli, se plângeau de frigul din scriptorium ori mulțumeau lui Dumnezeu că au ajuns la capăt?

Știai că manuscrisele iluminate se numesc așa de la latinescul „illuminare”, „a lumina”? Paginile erau „luminate” cu aur adevărat și culori strălucitoare, astfel încât cartea părea că licărește la lumina lumânării.

Știai că micile picturi din vechile manuscrise se numesc „miniaturi”, dar cuvântul nu vine de la „mic”? El vine de la „minium”, un pigment roșu-portocaliu cu care se picta și se sublinia în cărți.

Știai că literele mari, împodobite, de la începutul capitolelor — inițialele — erau uneori atât de bogat pictate încât înăuntrul lor se ascundeau chipuri, animale și frunzișuri întregi, ca o mică fereastră spre altă lume?

Știai că penele de scris se făceau adesea din pene mari de gâscă? Tija goală a penei era tăiată oblic și crestată la vârf, ca să rețină cerneala și s-o lase pe hârtie într-un fir subțire și curgător.

Știai că o peniță de pană se tocea repede și trebuia mereu retăiată cu un cuțitaș? De aici vine și numele englezescului „penknife” — cuțitașul de buzunar era, la origine, unealta cu care își reparau scribii penele.

Știai că una dintre cele mai trainice cerneli medievale, cerneala „fero-galică”, se făcea din gogoși de ristic (excrescențe de pe stejar) amestecate cu sulfat de fier? Ea mușca ușor în pergament și de aceea a rezistat veacuri întregi.

Știai că pergamentul era atât de scump încât uneori un text vechi era răzuit sau spălat, iar deasupra se scria altul nou? O astfel de filă refolosită se numește „palimpsest”, de la grecescul „a răzui din nou”.

Știai că, în palimpseste, scrisul șters nu piere cu totul? Sub textul nou stăruie umbra celui vechi, iar cercetătorii de azi, cu lumini speciale, izbutesc uneori să citească pagini pierdute de peste o mie de ani.

Știai că Biblioteca din Alexandria, întemeiată în Egiptul antic, visa să adune toate cărțile lumii? Se spune că vasele care ajungeau în port erau cercetate, iar sulurile găsite la bord erau copiate pentru bibliotecă.

Știai că nimeni nu știe cu adevărat câte suluri adăpostea Biblioteca din Alexandria? Cifrele lăsate de cei vechi merg de la zeci de mii la câteva sute de mii, iar declinul ei nu s-a datorat unui singur foc, ci mai multor nenorociri de-a lungul veacurilor.

Știai că aproape toate alfabetele din Europa se trag dintr-o singură rădăcină? Alfabetul fenician, alcătuit numai din consoane, a dat naștere, prin negustori și călători, atât alfabetului grec, cât și celui latin pe care îl folosim azi.