Așază-ți dimineața lângă un ceas de liniște, așa cum așezi un urcior lângă izvor: se umple singur, dacă ai răbdare să-l ții acolo.
Graba tulbură apa; răgazul o lasă să se așeze. Abia în sufletul liniștit izvorăsc din nou lucrurile limpezi.
Din tăcere izvorăsc cuvintele care merită spuse. Restul sunt doar valuri la suprafață, care se sting până să atingă malul.
Fiecare început de zi e o picătură nouă. Nu o irosi pe nerăbdare; las-o să cadă în fântâna adâncă a inimii tale.
Când nu mai știi încotro, întoarce-te la izvor. Apa nu se grăbește nicăieri și totuși ajunge, până la urmă, în toate câmpiile.
Păstrează în zi un colț de tăcere neatins, ca pe un izvor acoperit cu frunze: e al tău și te așteaptă ori de câte ori însetezi.
Timpul petrecut singur, în pace, nu e timp pierdut, ci apă strânsă pentru zilele de secetă ale sufletului.
Dimineața nu ți se cere să fii gata pentru tot; ți se cere doar să deschizi ochii, așa cum izvorul își deschide fața spre lumină. Restul vine picătură cu picătură.
Recunoștința e ca un izvor: cu cât bei mai des din el, cu atât curge mai limpede. Numără dimineața nu ce-ți lipsește, ci apa care încă îți udă zilele.
Când inima ți-e uscată, nu forța fântâna. Așază-te lângă ea în tăcere; apa cea bună izvorăște mai adânc decât graba noastră.
Speranța nu strigă. Ea picură — încet, statornic — până ce piatra cea mai tare din tine se face albie pentru un râu nou.
Fiecare dimineață e o cană curată întinsă către tine. Nu întreba dacă meriți apa; bea și mulțumește, căci setea de frumos e ea însăși un dar.
Mângâierea nu vine mereu ca un val. De cele mai multe ori sosește ca roua: pe nesimțite, dis-de-dimineață, când nici nu mai așteptai să înverzești.
Lasă gândurile grele să se așeze, cum se limpezește apa tulburată dintr-o fântână. Ce e important nu se pierde; doar se așteaptă pe sine să se liniștească.
Un răgaz de dimineață nu e timp furat de la muncă. E izvorul din care va bea tot restul zilei. Nu pleca la drum cu ulciorul gol.
Nu-ți cere să iubești deodată întreaga zi. Iubește doar picătura de acum — și vei vedea că din picături se adună fântâni.
Recunoștința deschide în noi o fântână pe care n-o știam. Deodată gustăm apa aceleiași vieți și o găsim mai dulce, deși nimic nu s-a schimbat afară.
Speranța e apa care își găsește totdeauna drum. Chiar când ți se pare că ai ajuns în fața unui zid, ea se strecoară pe dedesubt și izvorăște în altă parte.
Începe ziua ascultând, nu vorbind. Cele mai adânci izvoare nu fac zgomot; ele doar dăruiesc apă celor care se apleacă în tăcere.
Fii blând cu tine în ceasul dintâi al dimineții. Nici izvorul nu țâșnește dintr-odată în șuvoi; el se adună întâi în răcoarea nopții, apoi curge.
Mulțumește pentru lucrurile mici, căci ele sunt picăturile din care e făcut fluviul unei vieți fericite. Cine nu vede picătura nu va vedea nici marea.
Mângâierea adevărată nu îți spune că nu doare; ea stă lângă tine ca un izvor lângă drumeț, tăcută și rece, până ce setea trece.
Dimineața e ora când sufletul e cel mai aproape de sursă. Bea acum din liniște, ca să ai din ce dărui când soarele va fi sus și oamenii însetați.
Nu te teme de setea ta de frumos. Ea nu e o lipsă, ci un semn: cine caută izvorul poartă deja în el ceva din apa lui.
Când te trezești obosit, nu cere ziua întreagă deodată. Cere doar prima gură de apă. Izvorul nu ostenește dacă bei din el rar și cu recunoștință.
Speranța se udă în fiecare dimineață, altfel se usucă. Dă-i câteva picături de rugăciune ori de tăcere și o vei vedea înverzind din nou.
Există o fântână în tine la care nimeni nu poate turna praf. Coboară dimineața până la ea și vei afla că apa te aștepta acolo de când te știi.
Recunoștința e felul în care sufletul spune „am destul”. Rostit dimineața, cuvântul acesta face din puțina apă a zilei un izvor care nu mai seacă.
Mângâie-te cu gândul că soarele răsare fără să-l chemi și izvorul curge fără să-l rogi. Multe daruri te caută înainte să te trezești tu spre ele.
Un răgaz în zori nu întârzie ziua; o limpezește. Cine se oprește o clipă lângă izvor pornește apoi mai departe și mai ușor pe drum.