Un împărat a poruncit celui mai iscusit meșter să-i facă o harpă cu o mie de corzi, ca să sune mai bogat decât orice pe pământ. Meșterul a făcut-o, dar când a încercat-o a ieșit doar un vuiet fără noimă. Atunci a luat o harpă cu numai șapte corzi și din ea a curs o melodie care a umplut de lacrimi ochii curtenilor. Le-a spus că nu mulțimea corzilor face cântecul, ci rânduiala dintre ele.

John Constable a redat cerul cu o rigoare aproape științifică, făcând zeci de studii de nori pe care le adnota cu data, ora și direcția vântului, practică pe care el o numea skying. Pentru el, cerul nu era un fundal, ci nota-cheie a întregii compoziții, organul principal al sentimentului dintr-un peisaj.

Un pustnic a fost întrebat cum se roagă, dacă nu are nici carte, nici cântări știute. El a arătat spre pârâul care curgea la marginea chiliei și a spus: „Ascultă apa. Ea cântă zi și noapte același cântec și nu obosește niciodată, fiindcă nu se laudă cu el. Așa vreau și eu să fiu: o coardă lăsată în vântul lui Dumnezeu, care sună fără să-și ceară plată.” Și au tăcut amândoi, ascultând muzica pe care nimeni n-o scrisese.