Când Théodore Géricault a pictat „Pluta Meduzei”, a mers până la a împrumuta membre și capete de la morgă și de la spitale, ținându-le în atelier ca să studieze descompunerea și paloarea cărnii moarte. A vizitat și un azil ca să observe fețele muribunzilor, iar tonurile verzui-cenușii ale trupurilor din pânză se datorează acestei documentări macabre.

Doi frați au moștenit fiecare câte o strună. Cel dintâi a întins-o cât a putut de tare, ca să scoată sunetul cel mai înalt, dar struna s-a rupt. Celălalt a lăsat-o prea slobodă, iar din ea nu ieșea decât un murmur stins. A venit un bătrân lăutar, a luat o strună nouă și a strâns-o cu măsură, nici prea tare, nici prea moale, și din ea a țâșnit un cântec limpede. „Așa e și cu viața”, a spus el. „Armonia nu locuiește nici în încordare, nici în moleșeală, ci în dreapta măsură dintre ele.”

Când cânt, oamenii nu mă mai judecă; ei mă ascultă cu sufletul.