Într-un sat era un clopot vechi de bronz, crăpat pe o parte, pe care noii veniți voiau să-l topească pentru unul nou și lucios. Dar bătrânii s-au împotrivit. Când suna, clopotul cel crăpat avea un glas cald, ușor tremurat, pe care tot ținutul îl cunoștea. Bătrânii spuneau că un clopot nou va suna mai tare, dar acesta sună a acasă. Și l-au lăsat să cânte mai departe rănile lui frumoase.

Multe dintre marile pânze romantice, printre care „Pluta Meduzei”, s-au întunecat și au fisurat în timp din pricina bitumului, un pigment brun folosit pentru umbre adânci care nu se usucă niciodată complet. Frumusețea sumbră căutată de pictori a devenit astfel o problemă cronică de conservare pentru muzee.

Se spune că, la premiera Simfoniei a 9-a, Beethoven, surd, a continuat să bată tactul cu spatele la public, iar o solistă l-a întors cu blândețe ca să vadă ovațiile pe care nu le putea auzi.