Un pustnic ținea post aspru și priveghea nopțile, dar se mânia lesne pe cei din jur. Un bătrân cu discernământ, văzându-l, i-a spus cu blândețe că nevoința trupului fără blândețea inimii este ca o casă frumoasă zidită pe nisip. L-a sfătuit să pună o măsură mai mică postului și o măsură mai mare răbdării față de frați. Peste ani, pustnicul a mărturisit că mai mult i-a folosit o vorbă bună înghițită la vreme decât multe zile de foame. Postul care nu îmblânzește inima rămâne doar o foame; postul adevărat hrănește iubirea.