Știai că fumul de tămâie care se înalță în biserică nu este doar o mireasmă plăcută, ci o icoană a rugăciunii care urcă la cer? Psalmistul o spune limpede: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”. Iar la Nașterea Domnului, magii de la Răsărit au adus Pruncului aur, tămâie și smirnă, tămâia fiind, după tâlcuirea Sfinților Părinți, darul adus lui Dumnezeu. De aceea, când preotul cădește, el cinstește deopotrivă sfintele icoane și pe fiecare credincios, ca chip viu al lui Dumnezeu.

Știai că la primirea în viața monahală se săvârșește „tunderea”, tăierea unei șuvițe de păr în semnul crucii, prin care cel ce se închinoviază leapădă viața de dinainte și primește un nume nou?

Un călător a poposit seara la coliba unui sihastru. Neavând pat, sihastrul i-a dat rogojina lui, iar el a dormit pe pământul gol. Dimineața, călătorul, rușinat, i-a mulțumit. Bătrânul i-a zis zâmbind: „Nu-mi mulțumi mie. Astă-noapte am dormit mai bine ca oricând, căci am avut un oaspete drag și inima mea era în pace.”