Un ucenic l-a întrebat pe bătrân: „De ce, deși mă rog și postesc, inima mi-a rămas împietrită?” Bătrânul l-a dus la un izvor și i-a arătat o piatră scobită de picurii apei. „Vezi? Nici un strop n-a spart piatra, dar toți împreună, cu răbdare, au săpat-o. Așa și pocăința: nu o zi, ci osteneala statornică înmoaie inima cea de piatră.” Puțin câte puțin, cu răbdare, se face lucrul cel mare.
Știai că epitrahilul, veșmântul de la gâtul preotului, este semnul harului fără de care nu se poate săvârși nicio Taină? Fără el, preotul nu poate spovedi, cununa ori boteza; de aceea se spune că preoția „stă pe epitrahil”.
Știai că, peste an, credincioșii ortodocși postesc și miercurea, și vinerea? Miercurea se ține post pentru că atunci Iuda s-a învoit să-L vândă pe Domnul, iar vinerea pentru că atunci Hristos a fost răstignit; astfel, două zile din fiecare săptămână rămân închinate pomenirii Patimilor.
Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: „Dacă văd pe fratele meu greșind, se cade să-l vădesc?” Bătrânul i-a răspuns: „Dacă vom acoperi greșeala fratelui nostru, și Dumnezeu va acoperi greșeala noastră; iar de o vom da pe față, și Dumnezeu o va da pe față pe a noastră.” Astfel a înțeles fratele că neosândirea aproapelui nu este nepăsare față de bine, ci nădejde că mila cu care măsurăm ni se va măsura și nouă.