Sculându-mă din somn, la Tine, Stăpâne, Iubitorule de oameni, scap și spre lucrurile Tale mă nevoiesc și mă rog Ție: ajută-mi în toată vremea, în tot lucrul, și mă izbăvește de toată răutatea lumească și de sporirea diavolească, și mă mântuiește și mă du întru împărăția Ta cea veșnică. Că Tu ești Făcătorul meu și Purtătorul de grijă și Dătătorul a tot binele; și întru Tine este toată nădejdea mea și Ție slavă înalț, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

O văduvă săracă a venit la vistieria templului și a pus doi bănuți, tot ce avea, în vreme ce bogații aruncau din prisosul lor sume mari. Cei din jur nici n-au băgat-o în seamă, dar privirea Domnului a rămas asupra ei. Căci ceilalți dăruiseră din ce le prisosea, iar ea dăduse din sărăcia sa toată averea de care avea nevoie ca să trăiască. Înaintea lui Dumnezeu nu cântărește cât dăruim, ci cât ne rămâne după ce am dăruit. Cel mai mare dar nu este cel mai mare, ci cel dat cu cea mai multă dragoste.

Se spunea despre avva Antonie că, privind adâncimea judecăților lui Dumnezeu, s-a rugat zicând: „Doamne, cum de unii mor tineri, iar alții ajung bătrâni? Pentru ce sunt cei săraci și cei bogați?” Și a auzit un glas: „Antonie, ia aminte la tine însuți, căci acestea sunt judecățile lui Dumnezeu și nu-ți este de folos să le cauți.” Astfel a învățat că nu iscodirea, ci smerenia îl apropie de Dumnezeu.