Sculptura în lemn a fost mult timp considerată un material „sărac”, dar în goticul german maeștri precum Tilman Riemenschneider au cioplit altare uriașe din tei, cu o migală de o finețe extremă. Riemenschneider a fost printre primii care au lăsat lemnul necolorat, mizând pe jocul umbrelor în locul policromiei tradiționale.

Se spune că o coardă prea întinsă se rupe, iar una prea slabă nu sună. Un cântăreț înțelept își acorda lăuta nici prea tare, nici prea moale, ci până când coarda răspundea cu bucurie la cea mai ușoară atingere. Așa, spuneau bătrânii, se cuvine acordată și viața omului.

În desenele sale Leonardo folosea din belșug cârligele fine numite sfumato încă din faza de studiu, trecând umbrele una într-alta cu hașuri diagonale foarte apropiate. Fiind stângaci, hașurile sale înclină de regulă de la stânga-sus spre dreapta-jos, o particularitate care ajută experții să recunoască mâna lui. Este un fel de semnătură ascunsă în însuși felul de a umbri.