Liviu Rebreanu s-a născut pe 27 noiembrie 1885 în Târlișua, Transilvania, atunci parte a Imperiului Austro-Ungar, al doilea din cei treisprezece copii ai unui învățător. A urmat academia militară la Budapesta, dar a abandonat cariera militară, trecând clandestin în România în 1909, unde s-a dedicat în întregime scrisului. Prin romanul Ion (1920), a introdus obiectivismul realist în proza românească, zugrăvind cu forță brutală setea de pământ a țăranului ardelean, iar prin Pădurea spânzuraților (1922) a dat literaturii române primul roman de analiză psihologică profundă. A fost ales membru titular al Academiei Române în 1939 și a condus Teatrul Național din București, devenind o figură centrală a vieții culturale interbelice. S-a stins din viață pe 1 septembrie 1944, în ajunul marilor prefaceri care aveau să schimbe România.