A refuzat de-a lungul vieții orice compromis care i-ar fi adus putere cu prețul principiilor, motiv pentru care contemporanii îl numeau „sfinxul de la Bădăcin”.

Știai că Brâncuși a cizelat „Domnișoara Pogany” în multe variante, timp de aproape două decenii? Inspirată de pictorița maghiară Margit Pogány, pe care o cunoscuse la Paris, lucrarea a fost reluată din nou și din nou, în marmură și în bronz, ochii mari și mâinile împreunate topindu-se cu fiecare versiune în forme tot mai pure. Când a fost expusă la New York, în 1913, criticii au batjocorit-o, numind-o „un ou”, însă azi e una dintre cele mai iubite sculpturi ale sale.

Ion Mincu s-a născut la 20 decembrie 1852 în Focșani și a studiat ingineria la București, apoi arhitectura la École des Beaux-Arts din Paris, unde a obținut diploma în 1884 și a fost distins cu premiul Societății Centrale a Arhitecților Francezi. Întors în țară, a întemeiat stilul neoromânesc, o sinteză originală între arhitectura rurală și cea medievală românească, cu decorațiuni exterioare bogate și elemente de arhitectură religioasă. Lucrările sale emblematice sunt Bufetul de pe Șoseaua Kiseleff (1882–1892, azi restaurantul Doina) și Casa Lahovari (1886), prima construcție semnificativă în stilul neoromânesc. A predat la Școala Superioară de Arhitectură din București între 1898 și 1912 și a condus Societatea Arhitecților Români. A murit la 6 decembrie 1912, lăsând o amprentă definitorie asupra arhitecturii românești moderne.