Gheorghe Tattarescu s-a născut la 10 octombrie 1820 la Focșani, într-o familie modestă, și a deprins primele taine ale meșteșugului de la unchiul său, zugravul de biserici Nicolae Teodorescu, la Buzău. Cu sprijinul episcopului Chesarie a plecat să studieze la Roma, la Accademia di San Luca, de unde s-a întors pătruns de spiritul neoclasicismului italian, pe care l-a sădit apoi în arta românească. A pictat neobosit fresce și icoane în zeci de biserici din Țara Românească, printre care catedrala din Buzău și numeroase lăcașuri bucureștene, îmbinând rigoarea academică cu o duioșie senină. Alături de Carol Popp de Szathmári și de alți dascăli, a fost printre întemeietorii Școlii de Belle-Arte din București, deschisă în 1864, punând astfel temelie învățământului artistic modern. Pătruns de idealurile pașoptiste, a lăsat și lucrări cu tâlc patriotic, precum alegoria „Deșteptarea României”. S-a stins la București la 24 octombrie 1894, lăsând în urmă o operă bisericească și laică de o statornică seninătate.