Friedrich Schiller s-a născut la 10 noiembrie 1759 în Marbach am Neckar, într-o familie protestantă cu origini modeste, și a crescut sub disciplina aspră a Academiei militare din Stuttgart, unde a studiat medicina împotriva voinței sale. Dramaturg, poet și filosof de o rară profunzime, Schiller a dat literaturii germane capodopere precum Hoții, Don Carlos și Wilhelm Tell, opere animate de un ideal nestrămutat al libertății și demnității umane. Prietenia sa cu Goethe, stabilită la Weimar, a marcat una dintre cele mai fertile colaborări din istoria literaturii universale. Poemul Odă bucuriei (An die Freude, 1785), pus mai târziu pe muzica lui Beethoven, a devenit imn al fraternității universale și, ulterior, imn oficial al Uniunii Europene. Tuberculoza l-a răpus la 9 mai 1805, la doar 45 de ani, lăsând în urmă o operă care continuă să inspire generații.

Frate mai mic al Sfântului Vasile cel Mare și al Sfintei Macrina, s-a născut în Capadocia, într-o familie care a dat Bisericii mai mulți sfinți. Îndrumat mai ales de sora sa Macrina, pe care o numea „învățătoarea” sa, a fost hirotonit episcop de Nyssa de către fratele său Vasile și a suferit izgonire din partea arienilor. A luat parte la al Doilea Sinod Ecumenic (381) și a fost socotit unul dintre stâlpii dreptei credințe împotriva ereziilor vremii. Adânc cugetător și mistic, a scris despre urcușul neîncetat al sufletului spre Dumnezeu în „Viața lui Moise” și în tâlcuirile la „Cântarea Cântărilor”, învățând că desăvârșirea stă tocmai în a nu înceta niciodată să sporești (epectază). A adormit către sfârșitul veacului al IV-lea și este pomenit la 10 ianuarie.

Sub influența predicilor înflăcărate ale lui Savonarola, Botticelli și-ar fi aruncat el însuși unele lucrări cu subiect păgân în „rugul vanităților” din Florența. Către sfârșitul vieții, arta lui a devenit mai auster religioasă, iar faima i-a apus atât de mult încât a fost aproape uitat până la redescoperirea din secolul al XIX-lea.