Cer & stele

Noaptea potop de întuneric / prin văi coboară.

O, rămâi, rămâi la mine, / Te iubesc atât de mult! / Ale tale doruri toate / Numai eu știu să le-ascult.

Noaptea-n cer, pe câmp și-n baltă / Farmec dulce se revarsă, / Când în ea își spală luna / Corpul ei de vrăji și fum.

Sus, în cerul dulce, molcom, / Stelele s-aprind pe rând, / Mii de candele de aur / Pentru noaptea cea de vânt.

La noi sunt codri verzi de brad / Și câmpuri de mătasă; / La noi atâția fluturi sunt, / Și-atâta jale-n casă.

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste, / Intrată prin oglindă în mântuit azur.

Tăindu-le, deasupra, cu ochiul în neștire, / Sau altă mișcare la ceruri, în adânc?

Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi / și ți-aș săruta talpa piciorului, / nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea, / de teamă să nu-mi strivești sărutul?

Cerul senin, foaia curată, / poeții scriu în cartea unei stele. / Noaptea e numai o clipită / a marilor tăceri de dincolo de ele.

Pe cea mai naltă stea / privirea mi-o așez, / seara, când mă-nsingurez / și te aștept, iubito, să vii.

Ce faci în noaptea asta, tu, Stea, / așa curată, / de unde-ți ești lumina, / de nu te stingi vreodată?

Din ochii ei se lasă noaptea / peste tot pământul, / și-o singură lumină arde, / departe, ca un gând.

Toate-au fost să fie astfel: / cerul, marea, luna plină. / Numai eu, ca un luceafăr, / rămân singur în lumină.

Când noaptea își desface bolta, cerul devine un izvor tăcut din care picură lumină peste lume. Fiecare stea e o picătură desprinsă din fântâna fără fund a întunericului. Stând sub ea, inima se umple de-o liniște pe care ziua n-o cunoaște.

Calea Lactee curge deasupra noastră ca un râu de lumină ce nu seacă niciodată. Din el se adapă visele celor ce mai știu să privească în sus. Cine îi ascultă murmurul îndepărtat pleacă acasă cu sufletul mai limpede.

Sub cerul plin de stele, omul se descoperă mic precum o picătură de rouă, și tocmai în micimea aceasta găsește pacea. Nu ești povara lumii, ci doar o boabă de lumină ce izvorăște, pentru o clipă, din marea tăcere.

Luna se oglindește în fântâna din grădină și, dintr-odată, cerul întreg încape într-un ochi de apă. Așa e și inima: cât o lași senină, atâta cer poate cuprinde. Liniștea nopții e cea mai bună oglindă a sufletului.

Stelele nu strigă, ci izvorăsc încet, una câte una, din adâncul serii. Le privești și simți cum grijile zilei se scurg de pe umeri ca apa printre degete. Cerul nopții e locul unde neliniștea se dizolvă.

Este o fântână adâncă în bolta nopții, iar cine se apleacă peste ea cu privirea aude izvorul veșniciei murmurând. Nu-ți cere nimic, doar te așază în palma ei. Sub atâtea stele, e greu să mai rămâi neîmpăcat.

Cât de blândă e liniștea de sub cerul înstelat, ca și cum toată lumea ar fi coborât să bea apă rece din același izvor. Nu se aude decât respirația nopții. În tăcerea aceea, până și singurătatea devine tovarăș bun.

Fiecare stea e o fântână de lumină săpată în întuneric, din care se adapă privirea obosită. Cu cât o cauți mai mult, cu atât te umple mai mult. Cerul dăruiește fără să întrebe cine ești.

Noaptea, când satul adoarme, stelele picură pe acoperișuri ca o ploaie liniștită care nu udă, ci vindecă. E un izvor de sus, deschis pentru toți deopotrivă. Ajunge să ridici capul ca să te împărtășești din el.

Luna plină umple valea de o lumină molcomă, ca laptele scurs dintr-un izvor nevăzut. Umbrele se îmblânzesc, drumurile par mai scurte, teama se retrage. Cine merge sub lună nu merge niciodată singur.

Privind stelele, înveți din nou cât de puțin îți trebuie ca să fii împăcat: un petic de cer și o clipă de tăcere. Restul se limpezește singur, ca apa lăsată să stea peste noapte. Cerul te învață răbdarea izvorului.

Este ceva sfânt în felul în care o stea își trimite lumina de departe, ca un izvor ce își împinge apa spre buzele însetate ale nopții. Nimeni n-o cheamă, și totuși vine. Așa vine și pacea, când te oprești din fugă.

Sub cerul nopții, timpul curge altfel, mai domol, ca un râu care și-a găsit albia. Grijile de peste zi se aud din ce în ce mai încet, până se sting cu totul. Rămâne doar susurul îndepărtat al stelelor.

Bolta senină e o fântână întoarsă cu gura spre pământ, din care picură noaptea, stea cu stea, peste sufletele treze. Cine bea din liniștea ei se trezește a doua zi mai bun. Nopțile înstelate ne spală de zgomotul lumii.

Cât de mult ne odihnește gândul că suntem doar o picătură în râul de lumini de deasupra. Nu trebuie să ducem cerul pe umeri, ci doar să-l privim cu recunoștință. În micimea noastră locuiește o pace uriașă.

Steaua dimineții izvorăște ultima, ca o picătură limpede rămasă pe marginea nopții. O privești și simți că întunericul n-a fost niciodată gol, ci plin de făgăduință. Din tăcere se naște mereu o nouă lumină.

Când te așezi noaptea pe prispă și lași ochii să urce spre stele, ceva în tine se destinde ca izvorul dezghețat la venirea primăverii. Nu mai e nimic de rezolvat, doar de contemplat. Cerul cere doar prezența ta.