Cer & stele

Doi oameni priveau afară prin gratiile aceleiași ferestre: unul vedea noroiul, celălalt vedea stelele.

Pământul este leagănul omenirii, dar nu poți rămâne veșnic în leagăn.

Ca să faci o plăcintă cu mere de la zero, trebuie mai întâi să inventezi universul.

Nu e drum lin de pe pământ până la stele.

Prin greutăți, către stele.

Urmele pașilor lăsate de astronauți pe Lună vor rămâne acolo milioane de ani: nu e nici vânt, nici ploaie care să le șteargă.

Jupiter e atât de mare încât toate celelalte planete din Sistemul Solar ar încăpea, la un loc, înăuntrul lui.

În spațiu nu există sunet: fără aer prin care să se plimbe, o explozie uriașă ar fi complet tăcută.

Galaxia Andromeda, cel mai îndepărtat lucru vizibil cu ochiul liber, e atât de departe încât lumina ei a pornit spre noi acum vreo 2,5 milioane de ani.

„Luceafărul” pe care îl vezi strălucind în zori sau în amurg nu e o stea, ci planeta Venus.

Inelele strălucitoare ale lui Saturn sunt făcute mai ales din nenumărate bucăți de gheață, de la firimituri până la bolovani.

Soarele face un tur complet în jurul centrului Căii Lactee o dată la vreo 225 de milioane de ani — un singur „an galactic”.

Găurile negre au o gravitație atât de puternică încât nici măcar lumina nu poate scăpa din ele.

Cometa Halley trece pe lângă noi cam o dată la 76 de ani; ultima oară a fost în 1986, iar următoarea întâlnire va fi prin 2061.

Ploile de stele căzătoare se nasc când Pământul trece prin urma de praf lăsată de o cometă; firicelele de praf ard în atmosferă și lasă dâre de lumină.

Nu poți număra stelele, dar poți sta sub ele. Unele lucruri nu sunt făcute să fie stăpânite, ci privite cu mirare.

Chiar și cea mai mică stea rupe întunericul. Nu-ți trebuie mult ca să luminezi noaptea cuiva — un cuvânt bun e destul.

Luna nu are lumină a ei; strălucește pentru că primește. Poate că nici noi nu suntem chemați să ardem, ci doar să răsfrângem puțină lumină mai departe.

Când te pierzi, privește în sus: aceleași stele care i-au călăuzit pe cei de demult sunt încă acolo. Nimic bun nu se pierde cu totul.

Un om se plângea că nu-și găsește drumul noaptea. „Aprinde un felinar”, i s-a spus. „Dar nu-mi luminează decât un pas”, zise el. „Fă pasul acela”, a venit răspunsul, „și felinarul îți va lumina următorul.” Așa se merge și către lucrurile mari: un pas, apoi încă unul.

La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă.

Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă și în gând / Și viața-mi luminează!

Doar izvoarele suspină, / Pe când codrul negru tace; / Dorm și florile-n grădină — / Dormi în pace!

Ceea ce înfrumusețează deșertul este că ascunde undeva o fântână.

Stelele sunt frumoase din pricina unei flori pe care n-o vezi.

Când vei privi cerul noaptea, fiindcă eu voi locui într-una din stele, fiindcă eu voi râde într-una din ele, va fi pentru tine ca și cum ar râde toate stelele.

Tăcerea veșnică a acestor spații nesfârșite mă înspăimântă.

Privește stelele în mersul lor ca și cum ai alerga alături de ele.

Dar eu sunt statornic ca steaua de miazănoapte.

A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei și luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopții, și stelele.