Credință

Se spunea despre avva Macarie că, întorcându-se la chilia sa, a găsit un tâlhar încărcându-i lucrurile în măgar. Bătrânul nu s-a mâniat, ci, ca și cum ar fi fost un străin, l-a ajutat să lege povara și l-a petrecut până afară din chilie, zicând în sine: „Nimic n-am adus în lumea aceasta.” Tâlharul, uimit de o astfel de blândețe, s-a întors mai târziu spre pocăință. Neînvinovățirea și blândețea, arată pilda, dezarmează adesea răul mai puternic decât împotrivirea.

Un om necăjit a venit la un bătrân și i-a spus: „Toate îmi merg rău; nu mai am pentru ce mulțumi lui Dumnezeu.” Bătrânul l-a rugat să numere, în seara aceea, tot ce a primit fără să fi plătit: lumina soarelui, aerul, apa, somnul, pâinea de pe masă, chipul celor dragi. A doua zi omul s-a întors și a zis: „Am obosit numărând, părinte.” „Vezi”, i-a răspuns bătrânul, „ai crezut că nu ai nimic, dar erai bogat și nu știai.” Recunoștința deschide ochii spre darurile pe care obișnuința ni le ascunde.

Un frate tânăr se lăuda că postește aspru și se roagă îndelung, dar disprețuia pe cei mai neputincioși ca el. Un bătrân, auzindu-l, i-a zis: „Fiule, diavolul nu mănâncă și nu doarme niciodată, și totuși rămâne diavol. Postul fără dragoste și fără smerenie nu te apropie de Dumnezeu, ci te aseamănă cu cel ce nu doarme și tot cade.” De atunci fratele a înțeles că nevoințele trupului sunt doar unelte, iar nu virtutea însăși, și că fără iubirea aproapelui rămân goale.

Un frate a venit la avva Pimen și i-a zis: „Am greșit greu și voiesc să mă pocăiesc trei ani.” Bătrânul a răspuns: „Este mult.” „Atunci un an”, a zis fratele. „Și acesta este mult.” „Patruzeci de zile?” „Și acestea sunt multe”, a zis bătrânul; „eu îți spun că, dacă din toată inima se va pocăi omul și nu va mai adăuga să facă păcatul, și în trei zile îl primește Dumnezeu.” Astfel a înțeles fratele că pocăința nu se cântărește după lungimea zilelor, ci după adâncimea întoarcerii inimii.

Un bătrân avea un ucenic nerăbdător, care voia ca toate să se împlinească îndată. Într-o zi bătrânul i-a dat un sâmbure și i-a zis: „Sădește-l și stai lângă el să crească pomul acum.” Ucenicul a râs: „Părinte, aceasta cere ani.” „Așa și sufletul”, a răspuns bătrânul; „nu-i cere astăzi roada a ceea ce abia ai sădit. Ai răbdare cu tine însuți, cum are grădinarul cu pomul, și la vremea sa vei culege.” De atunci ucenicul a învățat că răbdarea cu propriile neputințe este ea însăși o lucrare a virtuții.

Avva Antonie, apăsat de gânduri și de urât în pustie, a strigat către Dumnezeu: „Doamne, vreau să mă mântuiesc, dar gândurile nu mă lasă.” Ridicându-se puțin, a văzut afară un om care semăna cu el: ședea și lucra, apoi se scula și se ruga, iar iarăși se așeza la lucru. Era un înger trimis să-l îndrepteze. Și a auzit un glas: „Fă așa și te vei mântui.” Iar avva, umplându-se de bucurie, a înțeles că împletirea rugăciunii cu lucrul mâinilor izgonește urâtul.

Un frate l-a întrebat pe avva Antonie: „Ce să păzesc ca să plac lui Dumnezeu?” Iar bătrânul i-a răspuns: „Păzește ceea ce îți poruncesc: oriunde ai merge, să-L ai pe Dumnezeu înaintea ochilor tăi; orice faci, să ai mărturia Sfintelor Scripturi; și în orice loc te vei așeza, să nu te miști cu ușurință.” Aceste trei, dacă le vei ține, te vei mântui.

Se spunea despre avva Antonie că, privind adâncimea judecăților lui Dumnezeu, s-a rugat zicând: „Doamne, cum de unii mor tineri, iar alții ajung bătrâni? Pentru ce sunt cei săraci și cei bogați?” Și a auzit un glas: „Antonie, ia aminte la tine însuți, căci acestea sunt judecățile lui Dumnezeu și nu-ți este de folos să le cauți.” Astfel a învățat că nu iscodirea, ci smerenia îl apropie de Dumnezeu.

Avva Macarie mergea odată cu frații, iar unul dintre ei l-a lăsat înainte și, ajungând la un idol pe cale, l-a lovit cu o piatră. Când s-a întors, avva Macarie l-a lăudat pe cel ce mai apoi a mângâiat idolul cu vorbe bune, spunând: „Nici ocara, nici lauda oamenilor să nu te tulbure; fii ca un mort și te vei odihni.” Căci celui care nu mai trăiește pentru laudă ori ocară i se face pace în suflet.

Un frate a venit la avva Macarie și i-a zis: „Avvo, spune-mi un cuvânt cum să mă mântuiesc.” Iar bătrânul i-a răspuns: „Mergi la mormânt și ocărăște-i pe cei morți.” S-a dus fratele, i-a ocărât și a aruncat cu pietre, apoi s-a întors. „Nimic nu ți-au grăit?” „Nimic.” „Mergi iarăși și laudă-i.” S-a dus, i-a lăudat, și iar s-au tăcut. Atunci i-a zis avva: „Vezi? Nici de ocări, nici de laude nu s-au clintit. De vrei să te mântuiești, fii și tu ca un mort.”

Se spunea despre avva Macarie cel Mare că se făcuse, precum este scris, dumnezeu pământesc: căci precum Dumnezeu acoperă lumea, așa acoperea și el greșelile pe care le vedea, ca și cum nu le-ar fi văzut, iar cele pe care le auzea, ca și cum nu le-ar fi auzit. Așa a ajuns dragostea lui să poarte neputințele tuturor fără a osândi pe cineva.

Un frate din schit a greșit, și s-a adunat soborul și l-au chemat pe avva Moise. El nu voia să vină. Sculându-se, a luat o coșniță găurită, a umplut-o cu nisip și a purtat-o pe umeri. Când l-au întrebat ce înseamnă aceasta, a zis: „Păcatele mele curg în urma mea și eu nu le văd, iar astăzi am venit să judec păcatele altuia.” Auzind, frații l-au iertat pe cel greșit și nu i-au mai spus nimic.

L-au întrebat pe avva Moise: „Ce folosește omului postul și privegherea?” Iar el a răspuns: „Acestea fac sufletul smerit. Căci scris este: «Vezi smerenia mea și osteneala mea și-mi iartă toate păcatele mele.» Deci, dacă omul face aceste osteneli, Dumnezeu Se milostivește spre el.” Nu nevoința în sine, ci smerenia pe care o naște, aceea îl mântuiește pe om.

Șezând avva Moise în chilie, a venit un frate să învețe un cuvânt de mântuire. Iar bătrânul i-a zis: „Mergi, șezi în chilia ta, și chilia te va învăța toate.” Căci cel ce rabdă tăcerea și liniștea locului său, acolo își vede gândurile, se luptă cu ele și învață de la Dumnezeu ceea ce nici o carte nu-l poate învăța.

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: „Am făcut un păcat mare și vreau să mă pocăiesc trei ani.” Iar bătrânul i-a zis: „E mult.” „Atunci un an?” „E mult.” Cei de față întrebau: „Până la patruzeci de zile?” Iar el a răspuns: „Și acesta e mult. Eu zic că, de se va pocăi omul din toată inima și nu va mai face acel păcat, și în trei zile îl primește Dumnezeu.” Căci Dumnezeu caută nu numărul zilelor, ci inima zdrobită.

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: „Ce voi face, că mă tulbur când șed cu frații?” Iar bătrânul a zis: „Păzește-ți gura ta și pântecele tău, și fii ca cel ce nu este, și te vei odihni.” Puține cuvinte și puțină mâncare aduc sufletului mai multă pace decât multele osteneli împrăștiate.

Au întrebat pe avva Pimen: „Cum se cuvine să viețuiască omul?” El a răspuns, arătând spre Daniel: „Nimeni n-a găsit împotriva lui pricină de vină, decât în slujba Dumnezeului său.” Deci și noi, în orice ne va cerceta cineva, să nu ne afle vină decât aceea că slujim lui Dumnezeu. Aceasta este viața fără prihană.

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: „Dacă văd pe fratele meu greșind, se cuvine să-l acopăr?” Bătrânul i-a zis: „În ceasul în care vom acoperi greșeala fratelui nostru, și Dumnezeu va acoperi greșeala noastră; iar în ceasul în care o vom vădi, și Dumnezeu o va vădi pe a noastră.” Cu ce măsură măsurăm milă aproapelui, cu aceea ni se măsoară și nouă.

Se spunea despre avva Pimen că, venind cineva să-l întrebe despre gânduri pe care nu le împlinise, ci doar le gândise, bătrânul l-a asemănat cu doi oameni: unul are un mort înaintea sa și îl plânge, iar altul, având mortul în casă, aleargă să plângă mortul vecinului. Așa este cel ce, lăsându-și păcatele sale, cercetează păcatele altora. Fiecare să-și plângă mai întâi mortul său.

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: „Ce este a te căi?” Iar bătrânul a răspuns: „A te osândi pe tine însuți în toate lucrurile.” Căci cel ce se învinovățește pe sine, iar nu pe aproapele, acela află odihnă și nu se tulbură de nimic din cele ce i se întâmplă.

Se spunea despre avva Sisoe că, atunci când era pe patul de moarte, ședeau bătrânii împrejurul lui, iar fața i s-a luminat ca soarele. Le-a zis: „Iată, vine avva Antonie.” Apoi: „Iată, vine ceata proorocilor.” Și iar i-a strălucit fața și a zis: „Vine Domnul.” La sfârșit a grăit: „Lăsați-mă să mă pocăiesc.” Iar bătrânii ziceau: „Tu, avvo, n-ai trebuință de pocăință.” El a răspuns: „Cu adevărat, nu știu de am pus măcar început.” Așa a adormit, arătând că nici sfinții nu se socotesc pe sine desăvârșiți.

Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe: „Am căzut; ce să fac?” Bătrânul i-a zis: „Scoală-te iarăși.” Fratele a zis: „M-am sculat și iarăși am căzut.” Iar avva a răspuns: „Scoală-te iarăși și iarăși.” „Până când?” a întrebat fratele. „Până ce vei fi luat, ori întru bine, ori întru cădere. Căci în starea în care se află omul la plecarea sa, în aceea se va înfățișa.” Deci nu deznădăjdui, ci ridică-te de fiecare dată.

A rugat un frate pe avva Sisoe: „Spune-mi un cuvânt.” Iar el a zis: „Pentru ce mă silești să grăiesc în deșert? Iată, fă ceea ce vezi.” Căci mai mult decât cuvintele învață fapta bătrânului: tăcerea, rugăciunea și smerenia lui grăiesc mai tare decât orice povață.

Se spunea despre avva Arsenie că, pe când era la palatul împărătesc, s-a rugat lui Dumnezeu: „Doamne, îndreptează-mă cum să mă mântuiesc.” Și i-a venit glas: „Arsenie, fugi de oameni și te vei mântui.” Ducându-se la viața pustnicească, iarăși s-a rugat cu aceleași cuvinte, și a auzit un glas zicând: „Arsenie, fugi, taci și te liniștește; acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii.”

Se spunea despre avva Arsenie că în toată viața sa, șezând la lucrul mâinilor, avea o cârpă la sân ca să-și șteargă lacrimile ce curgeau din ochii lui. Atât de mult plângea pentru păcatele sale, deși toți îl socoteau sfânt. Iar la vremea morții, ucenicii l-au văzut tulburându-se, și a zis: „Cu adevărat mă tem.” Căci cel ce se teme aici, aici își plânge greșelile, dincolo va afla îndrăznire.

L-a întrebat cineva pe avva Arsenie pentru ce, fiind atât de învățat în înțelepciunea grecilor și romanilor, cere sfat de la un țăran simplu despre gândurile sale. Iar el a răspuns: „Învățătura grecilor și a romanilor o știu, dar alfabetul acestui țăran încă nu l-am învățat.” Căci smerenia și simplitatea inimii sunt o știință mai înaltă decât toată înțelepciunea lumii.

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: „Cum se cuvine să șed în chilie?” Iar bătrânul a zis: „A ședea în chilie înseamnă a-ți arunca înaintea ta păcatele tale, a le plânge și a nu băga în seamă cuvintele oamenilor.” Cel ce se osândește pe sine în chilia sa a aflat calea cea dreaptă spre Dumnezeu.

Se spunea că un frate a fost ocărât de altul în schit, iar el a venit la avva Sisoe și i-a zis: „Frate, m-a necăjit cutare și vreau să mă răzbun.” Bătrânul îl ruga să lase lucrul în seama lui Dumnezeu. „Nu mă voi liniști, a zis fratele, până nu mă voi răzbuna.” Atunci avva a zis: „Să ne rugăm”, și, ridicându-și mâinile, a grăit: „Dumnezeule, nu mai avem trebuință de Tine să porți grijă de noi, căci noi înșine ne răzbunăm.” Auzind, fratele a căzut la picioarele lui, cerându-și iertare, și s-a împăcat cu vrăjmașul.

L-au întrebat pe avva Antonie: „Ce lucru este atât de mare, încât cel ce-l face place lui Dumnezeu?” Iar el a răspuns: „Cea mai mare ispravă a omului este să-și pună greșeala asupra sa înaintea lui Dumnezeu și să se aștepte la ispită până la cea din urmă suflare.” Cine nu-și învinovățește pe altul, ci pe sine, acela stă bine înaintea Domnului.

Un frate l-a întrebat pe avva Macarie: „Cum să mă mântuiesc?” Iar bătrânul i-a zis: „Fugi, taci și te roagă neîncetat.” Puține cuvinte, dar ele cuprind toată calea: depărtarea de deșertăciuni, păzirea limbii și rugăciunea neîntreruptă a inimii către Dumnezeu.