Știai că ouăle vopsite în roșu de Paști poartă o simbolistică adâncă? Culoarea roșie amintește de sângele Mântuitorului vărsat pe Cruce, iar coaja tare a oului, din care se naște viață, este văzută ca un semn al mormântului din care a înviat Hristos. La ciocnit se rostesc cuvintele „Hristos a înviat!” și „Adevărat a înviat!”.
Știai că Postul Mare, cel dinaintea Paștelui, ține patruzeci de zile, la care se adaugă Săptămâna Patimilor, fiind cea mai lungă și mai însemnată perioadă de post din anul bisericesc? Cele patruzeci de zile amintesc de postul de patruzeci de zile al Domnului în pustie. Este o vreme de înfrânare, de rugăciune mai deasă și de pregătire a sufletului pentru Învierea Domnului.
Știai că Muntele Athos, din Grecia, este o adevărată republică monahală, o peninsulă acoperită de mănăstiri și schituri, cunoscută drept „Grădina Maicii Domnului”? După o rânduială veche de veacuri, numită „avaton”, accesul femeilor este oprit, pentru ca liniștea vieții călugărești să nu fie tulburată. Astăzi se află acolo douăzeci de mănăstiri mari, în care viețuiesc monahi din multe neamuri ortodoxe.
Știai că lumina candelei care arde neîncetat înaintea icoanelor are un înțeles duhovnicesc? Flacăra ei mărturisește rugăciunea neîncetată și credința care nu se stinge, iar untdelemnul din candelă închipuie milostenia și jertfa. Lumina blândă a candelei ne aduce aminte că Hristos este „Lumina lumii”.
Știai că toaca, scândura de lemn în care se bate cu ciocănele, cheamă credincioșii la slujbă înaintea clopotelor? Sunetul ei ritmat este socotit de călugări un semn al chemării lui Dumnezeu, iar tradiția o leagă de chivotul lui Noe, la a cărui zidire se lovea în lemn. Toaca se aude mai ales în mănăstiri, unde vestește începutul rânduielilor de rugăciune.
Știai că data Paștelui nu este fixă, ci se schimbă în fiecare an? După hotărârea Sinodului de la Niceea din anul 325, Paștele se prăznuiește în prima duminică de după luna plină care urmează echinocțiului de primăvară. Din pricina calendarelor diferite, ortodocșii sărbătoresc adesea la altă dată decât apusenii.
Știai că „hramul” unei biserici este sărbătoarea sfântului sau a praznicului căruia îi este închinat acel lăcaș? În ziua hramului se face slujbă mare și se adună credincioșii în bucurie, socotind acea zi ca pe o sărbătoare a locului. Cuvântul „hram” vine din slavonă și înseamnă chiar „templu, biserică”.
Știai că moaștele sunt rămășițele pământești ale sfinților, cinstite de Biserică pentru că prin ele a lucrat harul lui Dumnezeu? Ortodocșii nu se închină trupului în sine, ci cinstesc pe Dumnezeu Care a sfințit acele trupuri prin viața curată a sfinților. Uneori moaștele rămân nestricăcioase, ceea ce credincioșii primesc ca pe un semn al sfințeniei.
Știai că semnul crucii se face cu primele trei degete ale mâinii drepte unite, iar celelalte două plecate în palmă? Cele trei degete împreunate mărturisesc Sfânta Treime, un singur Dumnezeu în trei Persoane, iar cele două degete îndoite arată cele două firi ale lui Hristos, dumnezeiască și omenească. Semnul se face de la frunte la piept și apoi la umărul drept și la cel stâng.
Știai că iconostasul, sau catapeteasma, este peretele împodobit cu icoane care desparte altarul de restul bisericii? El nu ascunde altarul, ci îl cinstește, arătând că cele sfinte se lucrează dincolo de el, și îi așază pe credincioși înaintea unui șir de icoane precum înaintea unei ferestre către cer. Ușile împărătești din mijloc se deschid la momentele însemnate ale Sfintei Liturghii.
Știai că în Vinerea din Săptămâna Luminată, îndată după Paști, se prăznuiește „Izvorul Tămăduirii”? Sărbătoarea cinstește pe Maica Domnului ca izvor de viață și de vindecare și amintește de un izvor cu apă tămăduitoare aflat lângă Constantinopol. În multe biserici se face în această zi sfințirea cea mică a apei.
Știai că, la români, colindele de Crăciun vestesc Nașterea Domnului din casă în casă? Cetele de colindători aduc urări de sănătate și belșug, iar unele colinde, precum steaua purtată de copii, amintesc de steaua care i-a călăuzit pe magi la Betleem. Multe dintre aceste cântări s-au păstrat din bătrâni, îmbinând credința cu frumusețea graiului.
Știai că „a posti” nu înseamnă doar a te înfrâna de la anumite bucate, ci și a-ți curăța sufletul prin rugăciune, iertare și fapte bune? Sfinții Părinți învață că postul trupului fără milostenie și fără pace cu aproapele rămâne neîmplinit. De aceea postul adevărat leagă înfrânarea mâncării de înfrânarea de la vorbe și fapte rele.
Știai că Mănăstirea Putna, ctitorită de Sfântul Ștefan cel Mare în veacul al XV-lea, adăpostește chiar mormântul marelui domnitor? Este una dintre cele mai însemnate mănăstiri din Bucovina și a fost numită de tradiție „Ierusalimul neamului românesc”. Aici se păstrează odoare vechi și o bogată moștenire de credință și de istorie.
Știai că biserica Mănăstirii Voroneț este vestită în toată lumea pentru fresca sa exterioară și pentru albastrul ei neasemuit, numit „albastrul de Voroneț”? Zidită tot în vremea Sfântului Ștefan cel Mare, ea poartă pe pereții din afară scene zugrăvite, între care marea Judecată de Apoi. Pentru frumusețea picturii, a fost numită „Capela Sixtină a Răsăritului”.
Știai că, în fiecare an, în Sâmbăta Mare, la Ierusalim, se săvârșește slujba Sfintei Lumini la Mormântul Domnului? Patriarhul intră în Sfântul Mormânt, iar credincioșii primesc de acolo lumina, pe care o socotesc un semn al Învierii. Biserica o cinstește cu evlavie, ca pe o mărturie a bucuriei pascale, fără a o rândui între dogmele credinței.
Puțini știu că Biserica Ortodoxă rânduiește nu unul, ci patru posturi mari de peste an, ca patru anotimpuri ale sufletului. Postul Mare, cel care ne pregătește pentru Învierea Domnului; Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, care începe după Duminica Tuturor Sfinților; Postul Adormirii Maicii Domnului, în cele două săptămâni dinaintea praznicului de la 15 august; și Postul Nașterii Domnului, cunoscut poporului drept „postul Crăciunului”. Fiecare are chipul și rostul lui, dar toate ne cheamă la aceeași înfrânare și trezvie a inimii.
Postul Sfinților Apostoli are o lungime schimbătoare în fiecare an, lucru rar întâlnit. El începe la o săptămână după Rusalii, adică la o zi după Duminica Tuturor Sfinților, și se încheie mereu la aceeași dată, în ajunul praznicului Sfinților Apostoli Petru și Pavel, la 29 iunie. Cum Rusaliile atârnă de data Paștelui, care se mișcă de la an la an, acest post poate fi când mai lung, când mai scurt, iar în unii ani, când Paștele cade târziu, aproape că se topește de tot.
Duminica nu este pentru creștini o zi oarecare de odihnă, ci „ziua întâi” a săptămânii, ziua în care Domnul a înviat din morți. De aceea, în graiul vechi al Bisericii, ea se numește „ziua Domnului” — de aici și numele ei în limbile romanice: în românește Duminică vine din latinescul dies Dominica, adică „ziua Domnului”. Fiecare duminică este astfel un mic Paște, o pomenire săptămânală a Învierii.
Praznicele împărătești sunt cele douăsprezece mari sărbători ale anului bisericesc, așezate în jurul celor două praznice ale praznicelor: Nașterea și Învierea Domnului. Ele se împart în două cete: praznice ale Domnului, precum Botezul, Întâmpinarea, Schimbarea la Față, Intrarea în Ierusalim, Înălțarea, Rusaliile și Înălțarea Sfintei Cruci; și praznice ale Maicii Domnului, precum Nașterea, Intrarea în Biserică, Buna Vestire și Adormirea ei. Se numesc „împărătești” fiindcă preacinstesc pe Împăratul Hristos și pe Împărăteasa cerurilor.
Paștele este praznic „mobil”, adică nu cade în fiecare an la aceeași dată, spre deosebire de Crăciun, care rămâne statornic la 25 decembrie. Rânduiala aceasta vine de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, care a hotărât ca toți creștinii să prăznuiască Învierea în aceeași zi: în prima duminică de după luna plină care urmează echinocțiului de primăvară. Așa se face că, urmând mersul lunii pe cer, data Paștelui se mută de la un an la altul.
Fiindcă Paștele se calculează după luna plină de primăvară, el nu poate cădea oricând, ci doar într-un răstimp anume. La creștinii ortodocși care socotesc după rânduiala veche, Învierea poate fi prăznuită cel mai devreme și cel mai târziu într-un interval de aproape cinci săptămâni. De aceea și celelalte sărbători legate de el — Lăsata secului, Duminica Floriilor, Înălțarea și Rusaliile — se mișcă odată cu Paștele, ca niște mărgele înșirate pe același fir.
Numele „Lăsata secului” ascunde o rânduială plină de înțelepciune. Trecerea la postul cel aspru nu se face dintr-odată, ci treptat, ca sufletul și trupul să se deprindă încet cu înfrânarea. Mai întâi este Lăsatul secului de carne, apoi, o săptămână mai târziu, Lăsatul secului de brânză, ouă și lapte — după care începe Postul Mare. „A lăsa secul” înseamnă a lăsa în urmă bucatele de dulce, pregătindu-se pentru vremea postirii.
Postul Mare ține patruzeci de zile, după chipul celor patruzeci de zile în care Domnul a postit în pustie, ispitit de cel viclean. Dar el nu se sfârșește cu acestea: după Postul cel de patruzeci de zile urmează Săptămâna Mare, săptămâna Pătimirilor, care este socotită deosebit. Astfel, drumul până la Înviere este mai lung decât par cele patruzeci de zile, iar fiecare treaptă a lui are rostul ei de curățire și de așteptare.
Peste an sunt patru mari sărbători închinate Maicii Domnului, care îi însemnează, ca patru popasuri, întreaga viață. Nașterea ei, prăznuită la 8 septembrie, aproape la începutul anului bisericesc; Intrarea în Biserică, la 21 noiembrie, când, copilă fiind, a fost adusă la templu; Buna Vestire, la 25 martie, când i s-a vestit că va naște pe Mântuitorul; și Adormirea, la 15 august, mutarea ei din această viață. Așa cinstește Biserica pe cea pe care o numește „mai cinstită decât heruvimii”.
Anul bisericesc nu începe la 1 ianuarie, cum ne-am obișnuit în viața de toate zilele, ci la 1 septembrie. De aceea și prima mare sărbătoare a anului este Nașterea Maicii Domnului, la 8 septembrie, iar cea din urmă este Adormirea ei, la 15 august. Astfel, întregul șir al praznicelor se deschide și se închide sub ocrotirea celei ce a fost poarta prin care a venit Mântuitorul în lume.
Duminica Tomii este cea dintâi duminică după Paști și poartă numele apostolului care nu a crezut până nu a văzut. Ea se mai numește și „Duminica cea nouă”, fiindcă în ziua aceea, la opt zile după Înviere, Domnul S-a arătat din nou ucenicilor, iar Toma, pipăind semnele cuielor, a mărturisit: „Domnul meu și Dumnezeul meu”. Din necredința lui de o clipă s-a născut una dintre cele mai limpezi mărturisiri ale dumnezeirii lui Hristos.
Rusaliile se prăznuiesc la cincizeci de zile după Paști, de unde și numele grecesc al praznicului, Cincizecimea. Este ziua în care Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli în chip de limbi de foc, iar ei au început să grăiască în limbi felurite. De aceea această zi este socotită ziua de naștere a Bisericii: din cei doisprezece pescari temători, ascunși de frică, au ieșit propovăduitori neînfricați ai Evangheliei în toată lumea.
În popor, praznicul Rusaliilor mai este numit și „Duminica Mare”, spre deosebire de Paști, care rămâne pur și simplu „Duminica cea mai mare”. Numele de Rusalii ar veni, după unii cercetători, dintr-o veche sărbătoare romană a florilor și trandafirilor, Rosalia, peste care s-a așezat prăznuirea creștină a Pogorârii Duhului Sfânt.
Săptămâna de după Rusalii este, în chip neobișnuit, o săptămână fără post. De obicei miercurea și vinerea sunt zile de postire peste tot anul, dar în cele câteva săptămâni cu totul luminate — Săptămâna Luminată de după Paști și săptămâna de după Rusalii — această rânduială se ridică, în semn de bucurie. Sunt zilele numite „harți” sau „dezlegare”, când Biserica îngăduie mâncarea de dulce în toate zilele, ca inima să se veselească de darul Duhului.