Credință

Fericit e omul care știe să mulțumească pentru zi înainte ca ziua să se sfârșească. Din inima lui izvorăște o lumină pe care nici întunericul serii n-o poate stinge.

Darurile lui Dumnezeu vin de multe ori tăcut, ca un fir de apă sub pământ. Nu le vezi cum se apropie, dar când răsar la lumină afli că izvorul curgea de mult spre tine.

Bucuria de a fi viu este cea dintâi picătură din care se adună toate celelalte bucurii. Cine o prețuiește simte cum din ea izvorăște recunoștința pentru întreaga zi.

O inimă care mulțumește e ca o fântână cu apă limpede: oricine se apleacă asupra ei își vede chipul înseninat. Recunoștința altora se aprinde din liniștea ta.

Lumina zorilor spală noaptea de pe suflet așa cum apa spală praful de pe prag. Primește-o cu mulțumire și lasă-o să izvorască pace peste tot ce vei începe azi.

Nu numărul zilelor ne face bogați, ci felul în care bem din fiecare. O singură zi trăită cu recunoștință izvorăște mai multă bucurie decât un an trecut în grabă.

Când totul pare uscat, caută izvorul cel mic al bunătăților uitate: o vorbă blândă, o mână întinsă, un ceas de tihnă. Din ele răsare mulțumirea care înviorează sufletul.

Seninătatea sufletului nu se cumpără, ci se adapă. Ea izvorăște din rugăciunea liniștită și din obiceiul de a-I mulțumi lui Dumnezeu și pentru bine, și pentru încercare.

Recunoștința e apa care ține grădina inimii verde. Fără ea, chiar și darurile cele mai bogate se ofilesc; cu ea, până și puținul înflorește.

Darul zilei nu stă în ce se întâmplă, ci în faptul că ni s-a mai dat o dimineață. Pentru simpla răsuflare care ni se îngăduie, din suflet ar trebui să izvorască mulțumire.

Mângâierea lui Dumnezeu se strecoară în inimă ca un izvor sub stâncă: n-o auzi venind, dar deodată simți că nu mai ești singur și că peste durere s-a așezat o pace.

Bucuria simplă e ca apa de fântână băută la umbră: nu strălucește, dar potolește setea mai bine decât orice băutură scumpă. Ferice de cel ce n-a uitat gustul ei.

Când mulțumești pentru un lucru mic, faci loc în inimă pentru altul mai mare. Așa se lărgește albia unui râu: picătură cu picătură, până ce izvorul devine belșug.

Lumina dimineții nu întreabă dacă am dormit bine sau rău; ea vine la fel, curată, pentru toți. În dărnicia ei fără plată se vede cât de blând izvorăște mila lui Dumnezeu.

Recunoștința e cea mai scurtă rugăciune și cea mai adâncă. Un simplu „mulțumesc” rostit din inimă izvorăște mai limpede spre cer decât multe cuvinte împrăștiate.

Seninătatea vine când încetăm să numărăm ce ne lipsește și începem să prețuim ce avem. Atunci sufletul, ca un izvor curățat de frunze, își regăsește apa lui limpede.

La capătul zilei, adună în tăcere darurile primite, ca pe niște picături într-o cană. Vei vedea că ai adunat, fără să bagi de seamă, un întreg izvor de bunătate.

La sfârșit de zi, așază-ți inima lângă un izvor lăuntric și lasă apa lui limpede să spele praful supărărilor. Nimic din ce te-a rănit azi nu merită să-l duci și mâine; iartă, și vei dormi ușor ca un vas golit de tulburare.

Împăcarea de seară este ca o fântână la care te apleci înainte de somn: te vezi în apa ei așa cum ești, fără măști, și afli că Dumnezeu te privește cu blândețe. Cine se împacă seara cu toți, se trezește dimineața curat.

Iertarea este picătura care topește gheața dinlăuntru. Nu aștepta să fie mult; o singură picătură de bunăvoință, picurată seara peste o rană, ajunge cât să pornească din nou izvorul păcii.

Odihna cea adevărată nu vine din tăcerea din jur, ci din izvorul liniștit din tine. Când încetezi lupta cu ziua care a trecut și te lași în mâinile lui Dumnezeu, sufletul se așază ca apa după furtună.

Seara, numără nu greșelile, ci darurile: fiecare este o picătură dintr-un izvor care nu seacă. Cine adoarme mulțumind, își face din noapte o fântână de pace, iar din somn o rugăciune tăcută.

Lasă mânia să curgă din tine ca apa printre degete; nu o strânge peste noapte, căci apa oprită se strică. Numai izvorul care se lasă să curgă rămâne limpede, și numai inima care iartă rămâne odihnită.

La căderea serii, întoarce-te la izvorul de unde ai plecat dimineața. Ai umblat toată ziua pe drumuri prăfuite; acum apleacă-te și bea din liniștea lui Dumnezeu, și setea sufletului tău se va stinge.

Împăcarea nu cere cuvinte multe, ci o inimă care se lasă înmuiată ca pământul de o ploaie de seară. Dacă azi ai fost tare ca piatra, lasă acum să curgă peste tine picătura iertării, și vei rodi mâine.

Când te odihnești în Dumnezeu, ești ca o frunză purtată lin pe fața apei: nu te mai zbați, ci te lași dus de un curent bun. Somnul celui împăcat este o barcă legată la malul liniștit al Celui ce veghează.

Iartă seara, ca să nu duci în noapte o povară care nu-i a ta. Fiecare supărare ținută este o pietricică pusă în izvor; scoate-le una câte una, și apa inimii tale va curge din nou curată și cântătoare.

Odihna în Dumnezeu seamănă cu apa fântânii adânci: liniștită la suprafață, dar hrănită dintr-un izvor tainic ce nu depinde de furtunile de deasupra. Cine își sapă fântâna aceasta, nu rămâne niciodată însetat de pace.

Seara, spală-ți gândurile ca pe niște mâini obosite, în apa rece a iertării. Nu duce la culcare nimic din ce te apasă; lasă totul la marginea izvorului, și ridică-te ușor, ca picătura care se înalță din nou spre cer.

Când ziua se stinge, nu-i cere socoteală, ci mulțumește-i și las-o să treacă precum apa unui râu. Ceea ce a fost, s-a scurs; ceea ce vine, e izvor nou. Împăcat cu ieri, întâmpină mâine cu inima limpede.