Credință

Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Ce voi face, părinte, căci mă tulbură multe gânduri și nu știu cum să le biruiesc?” Bătrânul l-a scos afară și i-a zis: „Deschide-ți sânul veșmântului și oprește vântul înlăuntru.” Iar fratele a răspuns: „Nu pot face aceasta.” Atunci bătrânul i-a zis: „Dacă aceasta nu poți, nici gândurile nu le poți opri să nu vină. Al tău este însă să nu te învoiești cu ele.” De aici se învață că nu suntem osândiți pentru gândul care trece, ci pentru cel pe care îl primim și îl hrănim în inimă.

Se spunea despre avva Agaton că, mergând odată la târg spre a-și vinde vasele, a întâlnit un bolnav lepădat pe cale, pe care nimeni nu-l îngrijea. Bătrânul a rămas lângă el, i-a închiriat o odăiță și lucra cu mâinile spre a-l hrăni, cheltuind pentru dânsul câștigul său. Așa a rămas patru luni, până s-a însănătoșit bolnavul, și abia atunci s-a întors la chilia sa în pace. Milostenia adevărată, arată această pildă, nu se măsoară cu ce dai din prisos, ci cu vremea și osteneala pe care le dăruiești aproapelui.

Un frate a fost ocărât pe nedrept de altul înaintea a toți, iar el a tăcut. Mai târziu, un ucenic l-a întrebat: „Nu te-a durut, părinte, ocara aceea?” Bătrânul a răspuns: „M-a durut, fiule, dar mi-am zis în gând: dacă ceea ce spune este adevărat, se cuvine să mă îndrept; iar dacă este mincinos, este o floare care se veștejește singură, fără să-mi ceară osteneală.” De aceea răbdarea nu înseamnă a nu simți rana, ci a n-o lăsa să se prefacă în ură.

Un tânăr a venit la un bătrân și i-a zis cu mâhnire: „Părinte, m-am rugat mult și nu simt nimic; parcă vorbesc pereților.” Bătrânul l-a dus la o fântână și i-a arătat funia care coboară găleata. „Vezi urma adâncă în piatra ghizdului?” a întrebat. „O văd”, a zis tânărul. „Nu apa a săpat-o, ci funia care trece pe acolo zi de zi. Așa și rugăciunea ta: nu o zi o adâncește, ci stăruința.” Și așa a plecat tânărul întărit, înțelegând că roada rugăciunii se coace pe nesimțite.

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: „Dacă văd pe fratele meu greșind, se cade să-l vădesc?” Bătrânul i-a răspuns: „Dacă vom acoperi greșeala fratelui nostru, și Dumnezeu va acoperi greșeala noastră; iar de o vom da pe față, și Dumnezeu o va da pe față pe a noastră.” Astfel a înțeles fratele că neosândirea aproapelui nu este nepăsare față de bine, ci nădejde că mila cu care măsurăm ni se va măsura și nouă.

Se povestea despre un bătrân că avea puțină pâine și, venind la el un călător flămând, i-a pus toată pâinea înainte, iar el a rămas nemâncat până seara. Ucenicul, mirat, i-a zis: „Ai rămas flămând, părinte.” Bătrânul a zâmbit: „Fiule, foamea mea trece până mâine, dar bucuria de a fi hrănit pe cel străin rămâne. Am dat pâine și am primit pace; nu eu am fost păgubit.” Așa se vede că milostenia nu sărăcește pe cel ce o face, ci îi umple inima cu ceea ce pâinea nu poate umple.

Un frate a suferit multă vreme o nedreptate din partea vecinului său și, în cele din urmă, a venit la un bătrân cerându-i sfat cum să se răzbune cu dreptate. Bătrânul l-a ascultat, apoi l-a rugat: „Înainte de a hotărî, roagă-te trei zile pentru cel ce ți-a greșit, cerând lui Dumnezeu să-l miluiască.” Fratele a făcut așa, iar după trei zile s-a întors și a zis: „Părinte, nu mai știu de ce voiam să mă răzbun.” Iată puterea rugăciunii pentru vrăjmaș: nu schimbă întâi pe celălalt, ci topește mai întâi fierea din inima noastră.

Un episcop, trecând printr-un sat, a fost primit de o văduvă săracă ce n-avea decât o mână de făină și puțin untdelemn. Ea a făcut din tot ce avea o turtă și i-a pus-o înainte cu bucurie. Slujitorii episcopului au strâmbat din nas la sărăcia mesei, dar el le-a zis blând: „Nu vedeți? Ea nu ne-a dat firimituri, ci tot ce avea. Această turtă cântărește mai mult decât ospețele bogaților.” Și a binecuvântat casa văduvei. Recunoștința și dărnicia, arată pilda, se măsoară după inimă, nu după mărimea darului.

Doi frați s-au certat pentru întâia oară în mulți ani, iar unul dintre ei, aprins, a zis: „Să ne despărțim!” Celălalt a tăcut o clipă, apoi a luat o cărămidă și a zis: „Frate, hai să ne certăm ca oamenii, nu ca fiarele. Iată, această cărămidă este a mea, iar eu spun că este a mea; tu spune că este a ta.” Celălalt, uimit, a zis: „Ei bine, este a ta, ia-o.” „Nu”, a răspuns primul, „este a ta.” Și, negăsind pentru ce să se mai certe, s-au împăcat. Smerenia care se grăbește să dea dreptate celuilalt stinge cearta mai iute decât orice judecată.

Un frate cădea mereu în aceeași greșeală și, rușinat, se gândea să părăsească nevoința, socotind că nu mai are nădejde. A venit la un bătrân și i-a mărturisit deznădejdea. Bătrânul l-a întrebat: „Când cade copilul care învață să meargă, ce face?” „Se ridică și merge iar”, a zis fratele. „Și de câte ori cade?” „De multe ori.” „Atunci ridică-te și tu de câte ori cazi”, a zis bătrânul, „căci nu căderea te pierde, ci rămânerea jos.” Nădejdea creștină, iată, nu este încredințarea că nu vom mai cădea, ci hotărârea de a ne ridica de fiecare dată.

Un frate l-a întrebat pe un bătrân cum poate dobândi smerenia. Bătrânul i-a arătat un pom încărcat de roade, ale cărui ramuri se aplecau până aproape de pământ, și un altul sterp, cu crengile drepte spre cer. „Vezi”, i-a zis, „ramura plină de roadă se pleacă, iar cea goală stă țeapănă. Așa și omul: cu cât are mai multă roadă bună, cu atât se apleacă mai adânc; iar cel gol de fapte se ține semeț.” Și a înțeles fratele că smerenia nu este semn de sărăcie sufletească, ci greutatea roadelor care apleacă spre pământ.

Se spunea despre avva Macarie că, întorcându-se la chilia sa, a găsit un tâlhar încărcându-i lucrurile în măgar. Bătrânul nu s-a mâniat, ci, ca și cum ar fi fost un străin, l-a ajutat să lege povara și l-a petrecut până afară din chilie, zicând în sine: „Nimic n-am adus în lumea aceasta.” Tâlharul, uimit de o astfel de blândețe, s-a întors mai târziu spre pocăință. Neînvinovățirea și blândețea, arată pilda, dezarmează adesea răul mai puternic decât împotrivirea.

Un om necăjit a venit la un bătrân și i-a spus: „Toate îmi merg rău; nu mai am pentru ce mulțumi lui Dumnezeu.” Bătrânul l-a rugat să numere, în seara aceea, tot ce a primit fără să fi plătit: lumina soarelui, aerul, apa, somnul, pâinea de pe masă, chipul celor dragi. A doua zi omul s-a întors și a zis: „Am obosit numărând, părinte.” „Vezi”, i-a răspuns bătrânul, „ai crezut că nu ai nimic, dar erai bogat și nu știai.” Recunoștința deschide ochii spre darurile pe care obișnuința ni le ascunde.

Un frate tânăr se lăuda că postește aspru și se roagă îndelung, dar disprețuia pe cei mai neputincioși ca el. Un bătrân, auzindu-l, i-a zis: „Fiule, diavolul nu mănâncă și nu doarme niciodată, și totuși rămâne diavol. Postul fără dragoste și fără smerenie nu te apropie de Dumnezeu, ci te aseamănă cu cel ce nu doarme și tot cade.” De atunci fratele a înțeles că nevoințele trupului sunt doar unelte, iar nu virtutea însăși, și că fără iubirea aproapelui rămân goale.

Un frate a venit la avva Pimen și i-a zis: „Am greșit greu și voiesc să mă pocăiesc trei ani.” Bătrânul a răspuns: „Este mult.” „Atunci un an”, a zis fratele. „Și acesta este mult.” „Patruzeci de zile?” „Și acestea sunt multe”, a zis bătrânul; „eu îți spun că, dacă din toată inima se va pocăi omul și nu va mai adăuga să facă păcatul, și în trei zile îl primește Dumnezeu.” Astfel a înțeles fratele că pocăința nu se cântărește după lungimea zilelor, ci după adâncimea întoarcerii inimii.

Un bătrân avea un ucenic nerăbdător, care voia ca toate să se împlinească îndată. Într-o zi bătrânul i-a dat un sâmbure și i-a zis: „Sădește-l și stai lângă el să crească pomul acum.” Ucenicul a râs: „Părinte, aceasta cere ani.” „Așa și sufletul”, a răspuns bătrânul; „nu-i cere astăzi roada a ceea ce abia ai sădit. Ai răbdare cu tine însuți, cum are grădinarul cu pomul, și la vremea sa vei culege.” De atunci ucenicul a învățat că răbdarea cu propriile neputințe este ea însăși o lucrare a virtuții.

Puțini știu că Biserica Ortodoxă rânduiește nu unul, ci patru posturi mari de peste an, ca patru anotimpuri ale sufletului. Postul Mare, cel care ne pregătește pentru Învierea Domnului; Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, care începe după Duminica Tuturor Sfinților; Postul Adormirii Maicii Domnului, în cele două săptămâni dinaintea praznicului de la 15 august; și Postul Nașterii Domnului, cunoscut poporului drept „postul Crăciunului”. Fiecare are chipul și rostul lui, dar toate ne cheamă la aceeași înfrânare și trezvie a inimii.

Postul Sfinților Apostoli are o lungime schimbătoare în fiecare an, lucru rar întâlnit. El începe la o săptămână după Rusalii, adică la o zi după Duminica Tuturor Sfinților, și se încheie mereu la aceeași dată, în ajunul praznicului Sfinților Apostoli Petru și Pavel, la 29 iunie. Cum Rusaliile atârnă de data Paștelui, care se mișcă de la an la an, acest post poate fi când mai lung, când mai scurt, iar în unii ani, când Paștele cade târziu, aproape că se topește de tot.

Duminica nu este pentru creștini o zi oarecare de odihnă, ci „ziua întâi” a săptămânii, ziua în care Domnul a înviat din morți. De aceea, în graiul vechi al Bisericii, ea se numește „ziua Domnului” — de aici și numele ei în limbile romanice: în românește Duminică vine din latinescul dies Dominica, adică „ziua Domnului”. Fiecare duminică este astfel un mic Paște, o pomenire săptămânală a Învierii.

Praznicele împărătești sunt cele douăsprezece mari sărbători ale anului bisericesc, așezate în jurul celor două praznice ale praznicelor: Nașterea și Învierea Domnului. Ele se împart în două cete: praznice ale Domnului, precum Botezul, Întâmpinarea, Schimbarea la Față, Intrarea în Ierusalim, Înălțarea, Rusaliile și Înălțarea Sfintei Cruci; și praznice ale Maicii Domnului, precum Nașterea, Intrarea în Biserică, Buna Vestire și Adormirea ei. Se numesc „împărătești” fiindcă preacinstesc pe Împăratul Hristos și pe Împărăteasa cerurilor.

Paștele este praznic „mobil”, adică nu cade în fiecare an la aceeași dată, spre deosebire de Crăciun, care rămâne statornic la 25 decembrie. Rânduiala aceasta vine de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, care a hotărât ca toți creștinii să prăznuiască Învierea în aceeași zi: în prima duminică de după luna plină care urmează echinocțiului de primăvară. Așa se face că, urmând mersul lunii pe cer, data Paștelui se mută de la un an la altul.

Fiindcă Paștele se calculează după luna plină de primăvară, el nu poate cădea oricând, ci doar într-un răstimp anume. La creștinii ortodocși care socotesc după rânduiala veche, Învierea poate fi prăznuită cel mai devreme și cel mai târziu într-un interval de aproape cinci săptămâni. De aceea și celelalte sărbători legate de el — Lăsata secului, Duminica Floriilor, Înălțarea și Rusaliile — se mișcă odată cu Paștele, ca niște mărgele înșirate pe același fir.

Numele „Lăsata secului” ascunde o rânduială plină de înțelepciune. Trecerea la postul cel aspru nu se face dintr-odată, ci treptat, ca sufletul și trupul să se deprindă încet cu înfrânarea. Mai întâi este Lăsatul secului de carne, apoi, o săptămână mai târziu, Lăsatul secului de brânză, ouă și lapte — după care începe Postul Mare. „A lăsa secul” înseamnă a lăsa în urmă bucatele de dulce, pregătindu-se pentru vremea postirii.

Postul Mare ține patruzeci de zile, după chipul celor patruzeci de zile în care Domnul a postit în pustie, ispitit de cel viclean. Dar el nu se sfârșește cu acestea: după Postul cel de patruzeci de zile urmează Săptămâna Mare, săptămâna Pătimirilor, care este socotită deosebit. Astfel, drumul până la Înviere este mai lung decât par cele patruzeci de zile, iar fiecare treaptă a lui are rostul ei de curățire și de așteptare.

Peste an sunt patru mari sărbători închinate Maicii Domnului, care îi însemnează, ca patru popasuri, întreaga viață. Nașterea ei, prăznuită la 8 septembrie, aproape la începutul anului bisericesc; Intrarea în Biserică, la 21 noiembrie, când, copilă fiind, a fost adusă la templu; Buna Vestire, la 25 martie, când i s-a vestit că va naște pe Mântuitorul; și Adormirea, la 15 august, mutarea ei din această viață. Așa cinstește Biserica pe cea pe care o numește „mai cinstită decât heruvimii”.

Anul bisericesc nu începe la 1 ianuarie, cum ne-am obișnuit în viața de toate zilele, ci la 1 septembrie. De aceea și prima mare sărbătoare a anului este Nașterea Maicii Domnului, la 8 septembrie, iar cea din urmă este Adormirea ei, la 15 august. Astfel, întregul șir al praznicelor se deschide și se închide sub ocrotirea celei ce a fost poarta prin care a venit Mântuitorul în lume.

Duminica Tomii este cea dintâi duminică după Paști și poartă numele apostolului care nu a crezut până nu a văzut. Ea se mai numește și „Duminica cea nouă”, fiindcă în ziua aceea, la opt zile după Înviere, Domnul S-a arătat din nou ucenicilor, iar Toma, pipăind semnele cuielor, a mărturisit: „Domnul meu și Dumnezeul meu”. Din necredința lui de o clipă s-a născut una dintre cele mai limpezi mărturisiri ale dumnezeirii lui Hristos.

Rusaliile se prăznuiesc la cincizeci de zile după Paști, de unde și numele grecesc al praznicului, Cincizecimea. Este ziua în care Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli în chip de limbi de foc, iar ei au început să grăiască în limbi felurite. De aceea această zi este socotită ziua de naștere a Bisericii: din cei doisprezece pescari temători, ascunși de frică, au ieșit propovăduitori neînfricați ai Evangheliei în toată lumea.

În popor, praznicul Rusaliilor mai este numit și „Duminica Mare”, spre deosebire de Paști, care rămâne pur și simplu „Duminica cea mai mare”. Numele de Rusalii ar veni, după unii cercetători, dintr-o veche sărbătoare romană a florilor și trandafirilor, Rosalia, peste care s-a așezat prăznuirea creștină a Pogorârii Duhului Sfânt.

Săptămâna de după Rusalii este, în chip neobișnuit, o săptămână fără post. De obicei miercurea și vinerea sunt zile de postire peste tot anul, dar în cele câteva săptămâni cu totul luminate — Săptămâna Luminată de după Paști și săptămâna de după Rusalii — această rânduială se ridică, în semn de bucurie. Sunt zilele numite „harți” sau „dezlegare”, când Biserica îngăduie mâncarea de dulce în toate zilele, ca inima să se veselească de darul Duhului.