Muzică

Se povestește că Orfeu cânta atât de frumos din liră, încât fiarele pădurii se opreau din vânat ca să-l asculte, pâraiele își încetineau curgerea, iar copacii își plecau ramurile spre el. Când și-a pierdut iubita, a coborât cu cântecul până în lumea de dincolo, iar tristețea din strunele lui a înmuiat până și inimile împietrite ale umbrelor. Bătrânii spuneau: nu puterea, ci frumusețea deschide porțile pe care sabia le găsește zăvorâte.

Un lăutar sărac cânta seară de seară la nunțile satului, dar rămânea mereu flămând, căci nu cerea niciodată plată. Odată, un negustor bogat i-a spus batjocoritor: „De ce nu ceri bani, sărmane, doar din corzi nu se face pâine?” Lăutarul a zâmbit și a răspuns: „Din corzile mele nu se face pâine, dar se face liniște în inima omului obosit. Iar cine a gustat odată liniștea nu mai rămâne niciodată sărac cu totul.”

Un ucenic l-a întrebat pe meșterul făuritor de viori de ce petrece atâtea zile alegând un singur lemn. Meșterul l-a dus în pădure și i-a arătat un brad crescut pe stâncă, bătut de toate vânturile. „Acesta va cânta cel mai frumos”, a spus el. „Lemnul care a suferit mai mult are fibra cea mai deasă, iar sunetul lui iese din ani întregi de răbdare. Nici omul nu cântă adevărat până nu trece prin furtuni.”

Un împărat a poruncit celui mai iscusit cântăreț din regat să-i cânte cea mai desăvârșită melodie. Cântărețul a atins strunele, apoi le-a lăsat să tacă îndelung, apoi a atins iar câteva note și iar a tăcut. Nedumerit, împăratul a întrebat unde este melodia. „Măria Ta”, a răspuns el, „muzica nu stă doar în sunetele pe care le auzi, ci și în tăcerile dintre ele. Fără tăcere, notele s-ar îngrămădi și n-ar mai însemna nimic.”

Doi frați au moștenit fiecare câte o strună. Cel dintâi a întins-o cât a putut de tare, ca să scoată sunetul cel mai înalt, dar struna s-a rupt. Celălalt a lăsat-o prea slobodă, iar din ea nu ieșea decât un murmur stins. A venit un bătrân lăutar, a luat o strună nouă și a strâns-o cu măsură, nici prea tare, nici prea moale, și din ea a țâșnit un cântec limpede. „Așa e și cu viața”, a spus el. „Armonia nu locuiește nici în încordare, nici în moleșeală, ci în dreapta măsură dintre ele.”

Un cioban cânta din fluier singur pe munte, fără să-l audă nimeni. L-a întrebat un drumeț: „De ce cânți, dacă turma nu pricepe și oamenii nu te aud?” Ciobanul a răspuns: „Nu cânt ca să fiu auzit. Cânt fiindcă, atunci când las cântecul să iasă din mine, muntele, cerul și eu însumi ne întâlnim într-un singur glas. Cine cântă doar pentru urechile altora n-a auzit niciodată adevărata muzică.”

Se spune că într-o orchestră mare, un tânăr cânta la un instrument mic, cu un singur sunet, pe care îl atingea rareori, doar o dată în toată bucata. Plictisit, a vrut să plece. Dirijorul l-a oprit: „Fără nota ta, la locul și la clipa ei, întregul cântec ar fi șchiop. Cel mai mărunt glas, așezat la timpul lui, ține în picioare toată armonia.” De atunci, tânărul și-a păzit singura notă ca pe cea mai de preț dintre toate.

Un rege iubea atât de mult clopotele, încât a poruncit să fie turnat cel mai mare clopot din lume. Meșterii l-au făcut uriaș, dar când l-au lovit, n-a scos decât un bubuit surd, fără cântec. Un bătrân turnător i-a șoptit regelui: „Un clopot nu sună prin mărimea lui, ci prin golul dinăuntru. Cu cât inima lui e mai deschisă, cu atât glasul îi ajunge mai departe.” Regele a înțeles atunci că și omul cântă cu adevărat abia când se golește de trufie.

Doi cântăreți s-au întrecut în fața satului. Cel dintâi a cântat tare și meșteșugit, iar oamenii l-au lăudat. Al doilea a cântat încet, o melodie simplă, veche, învățată de la mama lui, și mulți au început să plângă. Când i-au întrebat de ce plâng, sătenii au răspuns: „Cel dintâi ne-a arătat cât e el de priceput. Al doilea ne-a adus înapoi copilăria, casa părintească și izvorul din care beam apă. El nu a cântat pentru urechi, ci pentru suflet.”

Un pustnic a fost întrebat cum se roagă, dacă nu are nici carte, nici cântări știute. El a arătat spre pârâul care curgea la marginea chiliei și a spus: „Ascultă apa. Ea cântă zi și noapte același cântec și nu obosește niciodată, fiindcă nu se laudă cu el. Așa vreau și eu să fiu: o coardă lăsată în vântul lui Dumnezeu, care sună fără să-și ceară plată.” Și au tăcut amândoi, ascultând muzica pe care nimeni n-o scrisese.

Un lăutar bătrân avea o vioară cu patru corzi, dar cânta mai des pe una singură. „De ce nu le folosești pe toate?” l-a întrebat un tânăr. Bătrânul a zâmbit: „Cei care caută corzi noi caută mereu; eu am aflat unde stă cântecul.” Și a purtat degetul pe o singură coardă, până când toată sala a plâns de dor.

Orfeu a coborât în adâncuri cu lira în mână și a cântat atât de curat, încât până și pietrele au plâns și fiarele s-au îmblânzit. N-a biruit prin putere, ci prin cântec. Așa a rămas vorba din bătrâni: unde nu ajunge sabia, ajunge o melodie; și cea mai tare poartă se deschide la o singură notă adevărată.

Un împărat a poruncit să i se aducă cea mai frumoasă pasăre cântătoare, ferecată în colivie de aur. Pasărea a tăcut zile întregi. Când slujitorii au deschis fereastra spre grădină, privighetoarea a prins din nou glas. Împăratul a înțeles: cântecul nu se cumpără și nu se închide; el se naște doar acolo unde inima e liberă.

Doi meșteri au turnat câte un clopot. Al celui grăbit era mare și strălucitor, dar suna spart. Al celui răbdător era mai mic, însă glasul lui se auzea până peste dealuri. „Nu mărimea dă sunetul”, a spus bătrânul, „ci curăția aliajului și liniștea cu care l-ai vegheat în foc.”

Un ucenic se plângea că vioara lui nu sună ca a maestrului. Maestrul a luat instrumentul ucenicului și a cântat pe el o melodie de te trecea fiorul. Apoi i l-a înapoiat: „Vezi? Nu vioara era mută. Ea aștepta doar o mână care a învățat să tacă înainte de a cânta.”

Se spune că o coardă prea întinsă se rupe, iar una prea slabă nu sună. Un cântăreț înțelept își acorda lăuta nici prea tare, nici prea moale, ci până când coarda răspundea cu bucurie la cea mai ușoară atingere. Așa, spuneau bătrânii, se cuvine acordată și viața omului.

Un flautist s-a lăudat că sunetul lui umple văzduhul. Un cioban de pe deal i-a răspuns: „Frumos cânți. Dar ascultă și pauza dintre note.” Flautistul a tăcut o clipă și, în acea tăcere, a auzit pentru întâia oară cântecul propriei respirații. De atunci a știut că muzica trăiește tot atât în liniște cât și în sunet.

Un cerșetor orb cânta la răscruce dintr-un fluier crăpat. Trecătorii aruncau bănuți fără să-l privească. Într-o zi, un copil s-a oprit și a ascultat până la capăt. Orbul a zâmbit și a zis: „Astăzi am primit cea mai bogată răsplată — nu cel ce dă bani, ci cel ce ascultă cu adevărat cinstește cântecul.”

Într-un cor de mănăstire, un frate cânta mai tare decât toți, mândru de glasul lui. Starețul l-a rugat o dată să tacă și să asculte. Când a tăcut, a auzit cum din multele glasuri se împletea o singură armonie caldă, în care al lui abia se deosebea. A înțeles atunci că frumusețea corului nu stă în cel ce se aude, ci în cei ce se potrivesc.

Un lăutar a fost întrebat de ce cântecele lui de la nuntă și cele de la înmormântare izvorăsc din aceleași corzi. El a răspuns: „Aceeași vioară plânge și se bucură, căci și inima omului e una singură. Cine a învățat să cânte durerea știe să cânte și bucuria — sunt surori care beau din același izvor.”