Natură

Știai că sus, deasupra norilor de furtună, țâșnesc spre spațiu fulgere roșiatice fantomatice numite „spiriduși” (sprites)? Ele apar la zeci de kilometri altitudine, durează câteva miimi de secundă și au fost surprinse limpede abia din 1989, deși piloții le zăriseră cu mult înainte.

Știai că zgârie-norii înalți și turnurile sunt lovite de fulgere de mai multe ori pe an, iar Empire State Building din New York primește în medie zeci de trăsnete anual? Departe de a fi o nenorocire, aceste lovituri sunt conduse cuminte spre pământ de paratrăsnetul de pe vârf.

Știai că pe întreg globul se produc în fiecare secundă în jur de 40 până la 50 de fulgere, ceea ce înseamnă câteva milioane de descărcări în fiecare zi? Această palpitație electrică neîntreruptă a planetei ține chiar și atmosfera încărcată, ca un imens condensator care nu se descarcă niciodată de tot.

Știai că grindina se rostogolește în sus și în jos prin norul de furtună, adunând strat după strat de gheață ca un ceapă înghețată? Cele mai mari boabe cad numai când curenții ascendenți nu le mai pot ține, iar recordul cântărit în Statele Unite a depășit jumătate de kilogram.

Știai că fulgerul poate declanșa incendii de pădure fără ca mâna omului să fie de vină? În regiunile uscate, trăsnetul care aprinde iarba și copacii este una dintre cele mai vechi surse naturale de foc, iar unele semințe și conuri de rășinoase s-au adaptat să se deschidă și să încolțească abia după trecerea flăcărilor.

Știai că nu bubuitul, ci un pocnet scurt și sec însoțește trăsnetul care cade foarte aproape, fiindcă unda de șoc ajunge la tine aproape întreagă? Bubuitul prelung pe care îl auzim de la fulgerele îndepărtate este de fapt același sunet, ajuns eșalonat de-a lungul întregului canal, uneori lung de kilometri.

Știai că mireasma proaspătă și pământie de după ploaia de vară are un nume, petrichor, și se naște în parte din uleiuri lăsate de plante pe sol și pietre în vremea secetei? Când primii stropi lovesc pământul uscat, aceste substanțe sunt ridicate în aer împreună cu o moleculă produsă de bacteriile din sol.

Știai că fulgerul rupe moleculele de azot din aer și le leagă într-o formă pe care plantele o pot folosi, aducând-o apoi la pământ odată cu ploaia? Astfel, furtuna nu doar înspăimântă câmpul, ci îl și hrănește, presărând peste el un îngrășământ azotat făurit chiar în inima norilor.

Știai că fiecare privitor își vede propriul curcubeu? Arcul nu are o poziție fixă în văzduh, ci se naște din razele care ajung exact la ochiul tău sub un unghi de aproape 42 de grade. Doi oameni care stau unul lângă altul privesc, de fapt, două curcubeie diferite, țesute din picături diferite de ploaie.

Știai că un curcubeu este, în adevărul lui geometric, un cerc întreg? Îl vedem doar ca arc fiindcă pământul retează jumătatea de jos. De sus, din avion, călătorii au surprins uneori curcubeie rotunde, inele întregi de culoare plutind peste nori.

Știai că numărul de șapte culori ale curcubeului este o alegere, nu o lege a firii? Isaac Newton a hotărât șapte trepte dintr-o pornire aproape muzicală, dorind ca spectrul să aibă tot atâtea culori câte note are gama. În realitate, lumina descompusă trece lin de la roșu la violet, fără hotare adevărate între nuanțe.

Știai că în curcubeul dublu culorile celui de-al doilea arc sunt așezate de-a-ndoaselea? La cel exterior, mai palid, roșul se află înăuntru și violetul afară, invers față de arcul principal. Fâșia întunecată dintre ele poartă un nume vechi, banda lui Alexandru, după filosoful care a descris-o acum aproape optsprezece veacuri.

Știai că se poate ivi și un curcubeu al lunii? Când Luna e aproape plină și cade o ploaie ușoară, lumina ei palidă naște un arc numit curcubeu lunar. Fiindcă ochiul omenesc vede greu culorile pe întuneric, acest arc ne pare adesea un simplu vălătuc albicios, deși aparatul foto îi prinde nuanțele.

Știai că există curcubeie aproape fără culoare? Când picăturile de ceață sunt foarte mici, culorile se suprapun și se sting, iar arcul rămâne o dungă albă și luminoasă, botezată curcubeu de ceață. Marinarii care îl întâlneau plutind peste valuri îl numeau, cu blândețe, arcul cețurilor.

Știai că inelul de lumină din jurul Soarelui, haloul de 22 de grade, se naște din cristale de gheață minuscule? Sus, în norii subțiri de tip cirus, plutesc prisme de gheață cu șase fețe care frâng razele mereu sub același unghi. De aceea haloul are întotdeauna aceeași lărgime, oriunde pe pământ l-ai privi.

Știai că uneori pe cer apar câte doi sori mincinoși? Aceste pete strălucitoare, așezate de o parte și de alta a Soarelui adevărat, se cheamă parhelii sau, în graiul vechi, sori falși. Se ivesc când cristale de gheață în formă de plăcuțe plutesc orizontal în văzduhul înghețat, mai ales iarna, spre răsăritul și apusul soarelui.

Știai că mirajul din pustiu nu este o închipuire a minții, ci o oglindă făcută din aer? Aerul lipit de nisipul încins e mult mai fierbinte și mai rar decât cel de deasupra, iar razele care ajung la el se îndoaie în sus, aducând ochiului chipul cerului răsturnat. Așa se naște falsa apă tremurândă pe care călătorul o vede în depărtare.

Știai că fata morgana este un miraj care ridică orașe și corăbii în văzduh? Numele vine de la zâna Morgana din legendele bretone, despre care se credea că înalță palate plutitoare peste ape. Fenomenul apare când straturi de aer de temperaturi diferite se așază unele peste altele și frâng lumina ca niște lentile suprapuse, întinzând și răsturnând imaginile îndepărtate.

Știai că razele crepusculare, acele fâșii de lumină care par să pornească din spatele norilor, sunt de fapt paralele? Ochiul nostru le vede răsfirându-se ca spițele unei roți doar din pricina depărtării, așa cum liniile drepte ale unei căi ferate par să se adune la orizont. Cei vechi le spuneau scările lui Iacob, după visul cu scara ce urca spre cer.

Știai că există și raze anticrepusculare, care par să se adune în partea opusă a Soarelui? La apus, când privești spre răsărit, aceleași fâșii de umbră și lumină par să conveargă spre punctul de sub orizont, exact față în față cu Soarele. Este aceeași iluzie a perspectivei, doar că văzută de la celălalt capăt al cerului.

Știai că cerul este albastru din pricina unui joc numit împrăștiere? Lumina soarelui e un amestec de toate culorile, iar moleculele de aer risipesc mult mai puternic undele scurte, albastre și violete, decât pe cele lungi, roșii. Vedem albastru și nu violet fiindcă ochiul nostru e mai puțin simțitor la violet, iar o parte din el se pierde sus, în văzduh.

Știai că apusul e roșu tot din același motiv pentru care ziua e albastru cerul? Când Soarele coboară spre orizont, razele lui străbat un strat mult mai gros de aer, iar albastrul se împrăștie și se pierde pe drum. Rămân să ajungă la ochi mai ales roșul și portocaliul, culorile care trec cel mai ușor prin văzduhul îndelung.

Știai că înainte de răsăritul propriu-zis cerul trece prin ceasul albastru? Când Soarele se află încă sub linia zării, doar lumina albastră, mai risipită, se strecoară în atmosferă și scaldă totul într-o culoare adâncă și liniștită. Pictorii și fotografii o socotesc una dintre cele mai blânde clipe ale zilei.

Știai că, la ceasul zorilor sau al amurgului, cerul dinspre partea opusă Soarelui poartă o dungă trandafirie numită Centura lui Venus? Sub ea se lățește o fâșie albăstruie-cenușie, care este chiar umbra Pământului aruncată pe atmosferă. Pe măsură ce Soarele urcă sau coboară, umbra se mișcă și se topește, iar brâul roz se stinge lin.

Știai că uneori, în ultima clipă a apusului, marginea Soarelui scapără verde? Fulgerul verde este o licărire scurtă, de o clipă sau două, ce apare când atmosfera desface lumina ca o prismă și lasă vederii ultima ei culoare care nu s-a împrăștiat. Se vede cel mai bine peste ape întinse, cu orizontul limpede, precum marea în seri fără nori.

Știai că viteza vântului măsurată vreodată la suprafața Pământului, în afara tornadelor, a atins 408 kilometri pe oră? S-a întâmplat pe 10 aprilie 1996, în timpul ciclonului tropical Olivia, pe insula Barrow din vestul Australiei. Recordul a fost recunoscut oficial abia în 2010, după ce a detronat vechea măsurătoare de pe Muntele Washington.

Știai că în inima unei tornade violente vânturile pot depăși 480 de kilometri pe oră? Cea mai mare viteză estimată vreodată, aproape 484 km/h, a fost captată prin radar Doppler mobil în tornada de la Bridge Creek-Moore, în Oklahoma, pe 3 mai 1999. Este cea mai apropiată cifră pe care omul o are despre furia dinlăuntrul unei pâlnii.

Știai că ochiul unui uragan este o insulă de liniște neașteptată? În centrul furtunii aerul coboară în loc să urce, norii se destramă, iar cerul se poate deschide senin deasupra unei mări încă răscolite. Acest calm poate dura zeci de minute, înainte ca peretele ochiului, cu vânturile lui cele mai crâncene, să lovească din partea cealaltă.

Știai că Foehnul, vântul cald și uscat care coboară pe versanții alpini, se naște tocmai fiindcă aerul își pierde umezeala? Când masa de aer urcă pe o parte a muntelui, se răcește și lasă ploaia în urmă; coborând pe cealaltă parte, se încălzește prin comprimare cu aproape un grad la fiecare sută de metri. Așa ajunge Foehnul să topească zăpada uimitor de repede și să tulbure, se spune, chiar și somnul oamenilor.

Știai că uragan, taifun și ciclon tropical numesc aceeași furtună, doar în oceane diferite? În Atlantic și în estul Pacificului i se spune uragan, în vestul Pacificului taifun, iar în Oceanul Indian și lângă Australia, simplu, ciclon. Numele vine din locul nașterii, nu din firea vântului.