Natură

Știai că mlaștinile și izvoarele de la munte sunt adesea începutul râurilor mari de la câmpie? Ceea ce jos devine o apă largă și liniștită a pornit sus, printre pietre și mușchi, dintr-un ochi de apă mic pe care abia îl bagi de seamă.

Știai că un curcubeu nu este un obiect așezat undeva pe cer, ci o imagine care depinde de locul în care stai? Fiecare privitor își vede propriul curcubeu, format din razele de soare frânte în alte picături de ploaie, așa că doi oameni alături nu privesc niciodată exact același arc.

Știai că lumina albă a soarelui se desface în culorile curcubeului fiindcă fiecare culoare se frânge cu un unghi puțin diferit când intră în picătura de ploaie? Roșul se abate mai puțin, violetul mai mult, iar din această despărțire lină se naște brâul de culori.

Știai că uneori peste curcubeul obișnuit se ivește un al doilea, mai palid, cu culorile așezate de-a-ndoaselea? El apare când lumina se reflectă de două ori înăuntrul picăturii, iar fâșia mai întunecată dintre cele două arcuri poartă numele de „banda lui Alexandru”.

Știai că un curcubeu întreg, în formă de cerc deplin, nu poate fi văzut de pe pământ fiindcă orizontul îi taie jumătatea de jos? Doar de sus, din avion sau de pe un munte înalt, arcul se poate rotunji într-un inel de culori.

Știai că aurora boreală se aprinde când mici particule venite de la soare lovesc aerul de la mari înălțimi și îl fac să lumineze, așa cum strălucește gazul dintr-un tub luminos? Verdele blând vine de la oxigen, iar roșul și albastrul de la alte gaze ale văzduhului.

Știai că aceleași lumini care dansează pe cerul nordului au o soră la celălalt capăt al lumii? La miazăzi ea se numește auroră australă, iar cele două perdele de lumină se aprind adesea în aceeași clipă, oglindindu-se peste ocolul întreg al pământului.

Știai că perdelele aurorei par să atârne aproape de vârful munților, dar de fapt strălucesc foarte sus, la peste o sută de kilometri deasupra noastră, mult mai departe decât zboară orice avion?

Știai că uneori în jurul soarelui se ivește un cerc luminos, ca o cunună palidă? Acest halou se naște când lumina trece prin miile de cristale mărunte de gheață dintr-un nor subțire și înalt, iar cristalele o frâng toate în același fel.

Știai că și luna poate purta un inel luminos în jurul ei, în nopțile cu nori subțiri de gheață? Bătrânii spuneau că haloul lunar vestește schimbarea vremii, iar adesea aveau dreptate, fiindcă acei nori înalți merg înaintea ploii.

Știai că apa văzută în zilele de arșiță pe drumul încins nu este apă, ci cerul oglindit? Aerul fierbinte de lângă pământ frânge lumina și ne trimite imaginea cerului la picioare, iar mintea o citește drept băltoacă strălucitoare.

Știai că miragiul care înșeală drumețul în pustiu, arătându-i lacuri și oaze în depărtare, este tot o oglindire a cerului în aerul înfierbântat de deasupra nisipului? De aceea „apa” se retrage mereu, oricât te-ai apropia de ea.

Știai că, foarte rar, în clipa în care soarele coboară cu totul sub zare, ultima licărire poate scânteia verde? „Raza verde” se ivește fiindcă aerul îndoaie lumina, iar verdele rămâne o clipă vizibil când roșul a apus deja; cere un orizont limpede și mult noroc.

Știai că cerul e albastru fiindcă aerul împrăștie mai lesne lumina albastră decât pe cea roșie? Razele albastre sunt aruncate în toate părțile de nenumăratele fărâme de aer, și de aceea, oriunde privim ziua, bolta ne pare vopsită în albastru.

Știai că apusul e roșu tocmai fiindcă cerul e albastru ziua? La asfințit lumina străbate un strat mult mai gros de aer, care i-a împrăștiat pe drum aproape tot albastrul, așa că până la ochii noștri mai ajunge mai ales roșul și portocaliul.

Știai că poți afla cât de departe a căzut un fulger numărând secundele până auzi tunetul? Lumina ajunge la ochi într-o clipă, dar sunetul aleargă mult mai încet, cam un kilometru la fiecare trei secunde numărate.

Știai că tunetul este chiar glasul fulgerului? Descărcarea încinge dintr-odată aerul mai tare decât suprafața soarelui, iar aerul se umflă atât de fulgerător încât izbucnește sunetul pe care îl auzim rostogolindu-se pe cer.

Știai că tunetul bubuie prelung, nu doar o dată, fiindcă fulgerul e o linie lungă întinsă pe cer? Sunetul de la capătul apropiat ne vine întâi, iar cel de la capătul depărtat sosește mai târziu, și așa se naște huruitul care se stinge treptat.

Știai că se povestește dintru vechime despre globuri de lumină care plutesc lin prin aer în timpul furtunii, uneori intrând în case pe coș sau pe fereastră? Acest „fulger globular” a fost văzut de mulți martori, dar rămâne unul dintre cele mai neînțelese fenomene ale văzduhului.

Știai că norii pufoși, ca niște turme de lână albă pe cerul senin al verii, poartă numele de cumulus, adică „grămadă”? Ei se ridică atunci când aerul cald urcă de la pământ, iar aburul din el se preface în picături mici la înălțime.

Știai că norii subțiri și fibroși, întinși ca niște șuvițe de păr sau pene albe sus pe boltă, se numesc cirrus? Ei plutesc atât de sus încât nu sunt făcuți din picături, ci din cristale mărunte de gheață.

Știai că ceața nu este altceva decât un nor coborât până jos, la înălțimea noastră? Când aerul de lângă pământ se răcește și aburul din el se preface în picături nespus de mici, ne trezim mergând chiar prin miezul unui nor.

Știai că bruma care albește iarba în dimineața de toamnă se așază când aburul din aer trece de-a dreptul în gheață pe suprafețele reci, fără să treacă mai întâi prin apă? De aceea firele de iarbă par presărate cu zahăr, nu cu rouă înghețată.

Știai că chiciura care îmbracă în alb crengile și gardurile în zilele cu ceață geroasă crește fir cu fir, pe măsură ce picăturile mărunte din negură ating ramurile reci și îngheață pe loc? Așa se nasc dantelele acelea de gheață care fac pădurea de basm.

Știai că „stelele căzătoare” nu sunt stele, ci firicele de praf și pietricele mai mici decât un bob de mazăre? Ele intră cu mare iuțeală în aer și se aprind de frecare, lăsând acea dâră scurtă de lumină pe cerul nopții.

Știai că în anumite nopți ale anului stelele căzătoare se înmulțesc într-o adevărată ploaie? Aceasta se întâmplă când pământul trece prin urma de praf lăsată de o cometă, iar firicelele acelea se aprind unul după altul pe boltă.

Știai că lumina zorilor mângâie cerul cu mult înainte ca soarele să se arate la răsărit? Razele lui, încă ascunse sub zare, luminează straturile de sus ale văzduhului, și de acolo lumina coboară blând spre noi, alungând treptat întunericul nopții.

Știai că roșeața apusului și a zorilor se aprinde mai vie când în aer plutesc mai multe firicele de praf și abur? Ele cern și mai mult lumina albastră și lasă să treacă roșul și auriul, dăruind cerului acele văpăi de sfârșit și de început de zi.

Știai că Sahara nu a fost dintotdeauna un deșert? Acum câteva mii de ani, în perioada cunoscută drept „Sahara verde”, aici se întindeau savane cu iarbă, lacuri și râuri, iar picturile rupestre descoperite în munții Tassili n’Ajjer înfățișează oameni înotând și turme păscând.

Știai că unele dune de nisip „cântă”? Când nisipul fin și uscat alunecă pe versantul unei dune mari, milioanele de boabe care vibrează împreună produc un huruit adânc, asemănător unui bâzâit sau unei tobe, ce se poate auzi de la mare distanță.