Oameni

Ștefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868 în Ștefănești, județul Botoșani, într-o familie de ofiter, și a studiat la Școala Națională de Arte Frumoase din București, avându-l ca maestru spiritual pe Nicolae Grigorescu. Supranumit „poetul florilor”, a creat tablouri de o sensibilitate rară, celebrele sale Anemone, Amaryllis sau Trandafiri devenind simboluri ale picturii românești. Boala — scleroza multiplă, declanșată în jurul anului 1900 — l-a imobilizat treptat, dar Luchian a continuat să picteze cu pensula legată de încheietura mâinii paralizate, într-un act de voință și iubire pentru artă rar întâlnit. S-a stins la București la 28 iunie 1916, la 48 de ani, lăsând o operă care domină pictura românească de la începutul secolului XX.

Natura nu trebuie s-o imiți, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei... Noi, artiștii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul.

După ce boala l-a făcut incapabil să țină pensula cu degetele, Luchian și-o lega de încheietura mâinii și continua să picteze — unele dintre cele mai frumoase tablouri ale sale au fost create astfel.

Ștefan Luchian a continuat să picteze chiar și după ce paralizia i-a slăbit mâinile, legându-și uneori pensula de degete pentru a putea lucra. În această perioadă de suferință a creat unele dintre cele mai luminoase flori din arta românească, printre care celebrele „Anemone”. Durerea trupului nu a stins niciodată bucuria culorii.

Tabloul „La împărțitul porumbului” al lui Ștefan Luchian, cu o mulțime de țărani săraci strânși în așteptare, a fost considerat prea îndrăzneț social pentru vremea sa. Luchian își arăta astfel apropierea de lumea celor umili, temă rară în pictura de salon a epocii. Lucrarea rămâne o mărturie a compasiunii lui pentru oamenii simpli.

Luchian a fost, în 1896, unul dintre inițiatorii expoziției independente numite „Salonul Independenților”, o reacție împotriva juriilor rigide ale saloanelor oficiale. Tinerii artiști voiau libertatea de a-și arăta lucrările fără cenzura academică. Gestul lui anunța o modernitate care avea să crească în arta românească a secolului următor.

În pictura de flori a lui Luchian, buchetele nu sunt niciodată doar decor: albăstrelele, garoafele și anemonele par să respire, așezate cu o mână care cunoștea deja apropierea morții. Culorile vii izbucnesc pe fonduri simple, ca o afirmare a vieții în ciuda bolii. Aceste naturi statice sunt considerate culmea artei lui.

Eu am pictat până în cele din urmă cu pensula legată de mână.

Ștefan Luchian, unul dintre marii pictori moderni români, a continuat să picteze chiar și după ce boala i-a paralizat mâinile, legându-și uneori pensula de mână. Florile sale, în special „Anemonele”, sunt considerate printre cele mai vibrante și emoționante lucrări din pictura românească.

Ștefan Luchian, „poetul florilor”, este unul dintre cei mai iubiți pictori români, un suflet care a văzut frumusețea în lucrurile mărunte. Anemonele, garoafele și „Lăutul” lui strălucesc de o lumină caldă, blândă, izvorâtă parcă dintr-o rugăciune. Lovit de o boală necruțătoare care i-a paralizat treptat trupul, a continuat să picteze cu penelul legat de mână, biruind durerea prin frumusețe. Viața lui este mărturia că lumina lăuntrică poate învinge chiar și cea mai grea suferință.