Oameni

Ion Andreescu s-a născut la 15 februarie 1850 în București și a urmat Școala de Arte Frumoase condusă de Theodor Aman, devenind ulterior profesor de desen la Seminarul Episcopal din Buzău. La sfârșitul anului 1878 a plecat la Paris, unde a frecventat Academia Julian și a pictat veri întregi la Barbizon, întâlnindu-se acolo cu Nicolae Grigorescu. A creat peisaje de o profunzime și gravitate remarcabile, naturi statice și portrete care îl așază printre cei mai valoroși pictori români ai secolului al XIX-lea. Tuberculoza l-a răpus la numai 32 de ani, la 22 octombrie 1882, lăsând o operă puțină ca număr, dar imensă ca forță expresivă. A fost ales post-mortem membru al Academiei Române în 1948, ca recunoaștere târzie a geniului său.

Nicolae Grigorescu, după ce l-a cunoscut pe Andreescu la Barbizon, ar fi spus despre el că ar fi putut deveni cel mai mare artist național dacă ar fi trăit — mărturie a aprecierii profunde între cei doi contemporani.

Andreescu a expus la Paris, la Salonul din 1879, unde peisajele lui sobre au fost bine primite de critica franceză. Pentru un tânăr venit dintr-o țară fără mare tradiție de pictură de șevalet, recunoașterea într-un asemenea centru artistic era ceva neobișnuit. Din păcate, boala nu i-a mai lăsat timp să-și dezvolte pe deplin talentul.

Născut la București, Ion Andreescu a fost un mare peisagist și unul dintre reprezentanții impresionismului românesc, cu o privire adâncă și gravă asupra naturii. A predat ani buni desen la Seminarul din Buzău, apoi a plecat la Paris și la Barbizon, unde a lucrat alături de Grigorescu. Pădurile, câmpurile și țărăncile lui au o tăcere solemnă, o poezie a pământului simțită până în măduvă. S-a stins de tuberculoză la doar 32 de ani, lăsând în urmă o operă scurtă, dar de o adâncime rară.