Oameni

Născut, după cea mai răspândită tradiție, la Constantinopol, a fost la început întâiul secretar al împăratului, dar a lepădat cinstea curții spre a se face monah, nevoindu-se în liniște și în adâncă rugăciune. Când erezia monotelită, care tăgăduia voința omenească a lui Hristos, a tulburat Biserica, el a stat neclintit, mărturisind că Mântuitorul are două voințe și două lucrări, dumnezeiască și omenească, întregi și neamestecate. Pentru această mărturisire a înfruntat pe împărați și pe patriarhi, a fost judecat și, la bătrânețe, i s-au tăiat limba și mâna dreaptă, spre a nu mai putea grăi și scrie adevărul. Trimis în surghiun în ținutul Lazicei, la marginea răsăriteană a împărăției, a adormit acolo în anul 662, iar dreptatea credinței sale a fost întărită la al Șaselea Sinod Ecumenic. A lăsat scrieri filocalice adânci despre dragoste, despre făptuire și vedere duhovnicească; este pomenit la 21 ianuarie, iar mutarea moaștelor la 13 august.

Nimic nu este mai înalt decât dragostea și nimic nu-l face pe om asemenea lui Dumnezeu ca dragostea.

I s-a spus „Mărturisitorul” fiindcă a pătimit pentru credință fără a fi ucis pe loc; tăierea limbii și a mâinii sale a rămas chip al prețului plătit pentru un singur cuvânt de adevăr.