Suflet

Cât timp aștepți, învață răbdarea; căci multe se dobândesc mai mult prin răbdare decât prin putere.

Recunoștința este nu numai cea mai mare dintre virtuți, ci și mama tuturor celorlalte.

Nu există datorie mai grabnică decât aceea de a întoarce recunoștința.

Poartă-te cu ceilalți așa cum sunt și îi vei face mai răi; poartă-te cu ei ca și cum ar fi ceea ce ar putea deveni.

Tot ceea ce facem se răsfrânge asupra noastră.

Cei slabi nu pot ierta niciodată. Iertarea este însușirea celor puternici.

Fii tu însuți schimbarea pe care vrei să o vezi în lume.

Nimic nu-l face pe om mai frumos decât iertarea celui ce l-a nedreptățit.

Toți se gândesc să schimbe lumea, dar nimeni nu se gândește să se schimbe pe sine însuși.

Cele mai puternice două ostoritoare de necazuri sunt răbdarea și timpul.

Un ucenic l-a întrebat pe bătrânul din pustie: „Părinte, cum îmi voi găsi liniștea?” Bătrânul a luat un vas cu apă tulbure și l-a pus pe masă. „Privește-l”, i-a zis. După un ceas, mâlul se așezase pe fund, iar apa se limpezise de la sine. „Așa e și sufletul: nu-l vei limpezi zbătându-te în el, ci lăsându-l în pace.” Liniștea nu se cucerește cu forța, ci se așteaptă cu răbdare.

Doi frați călugări se certaseră pentru întâia oară în viață și, mâhniți, au hotărât să se împace. „Hai să ne certăm ca oamenii”, a zis unul, „pune tu o cărămidă între noi și zi: e a mea.” Dar când celălalt a spus „e a mea”, primul a răspuns blând: „Atunci ia-o, e a ta.” Așa n-au mai avut pentru ce se certa. Cearta se stinge acolo unde unul se leapădă de „al meu”.

Un om purta în suflet o supărare veche și grea, ca o piatră ascunsă în sân. Într-o zi, un înțelept i-a cerut să care toată ziua o traistă cu pietre, câte una pentru fiecare mânie nespusă. Seara, cu spatele frânt, omul a înțeles: „Nu pe ei îi apasă pietrele, ci pe mine.” A doua zi le-a lăsat pe toate jos. Iertarea nu-l ușurează întâi pe cel iertat, ci pe cel ce iartă.

Un tânăr s-a plâns unui bătrân că rugăciunea îi e seacă și inima rece. Bătrânul i-a arătat un tăciune stins, scos din vatră: singur, se făcuse repede cenușă. Apoi l-a pus înapoi între jarul celorlalți, și tăciunele s-a aprins din nou. „Așa e și inima ta: departe de căldura celor buni, se răcește; aproape de ei, prinde iarăși foc.” Sufletul se încălzește de la sufletul aproapelui.

Un împărat, sătul de griji, a făgăduit jumătate din avere celui ce-i va aduce liniștea. Au venit învățați cu leacuri și filozofii, dar niciunul nu l-a mulțumit. Într-un târziu, un cioban i-a spus doar atât: „Măria Ta, culcă-te astă-seară fără să dorești nimic ce nu ai.” Împăratul a încercat, și a dormit întâia oară fără vise negre. Liniștea nu vine din a avea mai mult, ci din a dori mai puțin.

Un părinte a fost întrebat de ce, deși postea și se ruga aspru, nu simțea pace. El a răspuns cu o poveste: un om săpa fântână după fântână și, negăsind apă, se muta mereu în alt loc. Un vecin i-a zis: „Dacă ai fi săpat mai adânc într-un singur loc, ai fi dat de izvor.” Așa și noi, ne mutăm de la o strădanie la alta fără să stăruim. Pacea izvorăște din stăruință, nu din neastâmpăr.

O femeie necăjită s-a dus la un bătrân să se plângă de cât de puțin are. El a poftit-o la masă și i-a pus dinainte doar o pâine caldă și un pahar cu apă. Femeia, flămândă, a mâncat cu poftă și a spus că nimic nu i-a fost mai bun. „Vezi?” i-a zis bătrânul. „Nu-ți lipsea pâinea, ci foamea de a-i cunoaște prețul.” Mulțumirea nu stă în cât primim, ci în cât știm să prețuim.

Doi drumeți au trecut printr-un sat unde au fost primiți cu ocări și porți închise. Unul a plecat cu inima grea, blestemând locul; celălalt a mers zâmbind mai departe. „Cum de nu te-a durut?” l-a întrebat cel dintâi. „Mi-au dat ura lor, dar eu nu am primit-o”, a răspuns el. „Ce nu iei, rămâne al celui ce ți l-a întins.” Răul nu te atinge decât dacă îl iei în sân.

Un frate a venit tulburat la avva Pimen: „Am făcut un păcat greu și nu-mi găsesc iertarea.” Bătrânul l-a scos afară și i-a arătat cerul de noapte. „Poți acoperi toate stelele cu palma?” „Nu, părinte.” „Atunci nici păcatul tău, oricât de mare, nu poate acoperi mila lui Dumnezeu.” Nicio greșeală nu e mai mare decât iertarea care ne așteaptă.

Un om a plantat doi meri deodată. Pe unul îl uda și-l îngrijea zilnic, celuilalt îi arăta doar reproșuri că nu rodește. La toamnă, primul era încărcat de mere, al doilea uscat. „De ce l-ai lăsat să moară?” l-a întrebat un vecin. „Nu l-am lăsat, doar nu l-am iubit.” Ce hrănim cu grijă rodește; ce hrănim cu mustrări se usucă — la fel și inima omului.

Un ucenic a cerut bătrânului o vorbă pe care s-o poarte toată viața. Bătrânul a scris în nisip un singur cuvânt: „Astăzi.” Apoi a șters ce era în urmă și ce era înainte, lăsând doar acel loc. „Ieri s-a dus, mâine nu e al tău; ție ți s-a dat doar astăzi.” Cine trăiește ziua de azi cu inima întreagă are deja destul.

O bătrână țesea în fiecare zi, dar oprea firele mult prea des ca să dreagă câte un nod. O tânără a întrebat-o de ce nu lasă nodurile ascunse pe dos. „Fiindcă ce nu îndrept la vreme se vede până la capătul pânzei.” Așa și cu supărările din suflet: nedescâlcite la timp, ne strâmbă întreaga viață. Fericit e cel ce-și dezleagă nodurile în fiecare seară.

Un pescar bogat se odihnea la umbră când un negustor l-a mustrat că nu muncește mai mult ca să adune avere. „Și după ce voi aduna?” a întrebat pescarul. „Atunci te vei putea odihni liniștit la umbră.” Pescarul a zâmbit: „Dar tocmai asta fac acum.” Uneori alergăm o viață întreagă după o pace pe care o aveam de la început.

Un părinte ținea în chilie o candelă mică, aprinsă zi și noapte. Un frate l-a întrebat de ce n-o stinge, să cruțe untdelemnul. „Cât timp arde ea”, a răspuns bătrânul, „îmi aduce aminte că și inima trebuie ținută aprinsă.” Când a plecat fratele, candela ardea la fel de blând. Recunoștința e o candelă: nu luminează mult, dar nu se cade să se stingă.

Iată taina mea. E foarte simplă: limpede vezi doar cu inima. Ceea ce este cu adevărat important rămâne invizibil pentru ochi.

Iubirea nu înseamnă să ne privim unul pe altul, ci să privim împreună în aceeași direcție.

A iubi înseamnă a-l vedea pe celălalt și a fi văzut de el; cea mai mare fericire a vieții este convingerea că suntem iubiți.

A iubi o altă ființă înseamnă a-i vedea chipul lui Dumnezeu.

Iubirea este o carte de aur cerească, ale cărei file, deschizându-se, arată frumusețea sufletului.

Iubirea este singurul lucru pe care înțelegem că îl vom lua cu noi și care ne face ușoară plecarea.