Tăcerea veșnică a acestor spații nesfârșite mă înspăimântă.

Michelangelo Buonarroti s-a născut la 6 martie 1475 la Caprese, în Toscana, și a fost crescut la Florența, unde și-a dezvoltat talentul sub patronajul lui Lorenzo de Medici. Sculptor de geniu în primul rând, a creat capodopere de marmură de o forță inegalabilă: David, Pietă și Moisă. La insistența papei Iuliu al II-lea a pictat tavanul Capelei Sixtine (1508–1512), iar mai târziu fresca Judecata de Apoi (1536–1541), ambele considerându-se culmea artei occidentale. Arhitect și poet de excepție, a condus lucrările la Bazilica Sfântul Petru din Roma până la moartea sa, la 18 februarie 1564, la vârsta de 88 de ani.

S-a născut la 5 decembrie 1803 (stil vechi: 23 noiembrie) în moșia Ovstug, din gubernia Oriol, într-o familie nobilă rusă. Și-a petrecut o bună parte a vieții în slujba diplomatică, la München și în alte capitale europene, ceea ce l-a apropiat de spiritul romantismului german. Poezia sa, scrisă adesea în răgazul îndeletnicirilor oficiale, atinge cu o rară delicatețe tainele firii, ale iubirii și ale sufletului omenesc, în miniaturi filosofice de o adâncime tăcută. Versuri ca „Silentium!” ori „Умом Россию не понять” („Rusia nu se poate cuprinde cu mintea”) au rămas printre cele mai iubite ale liricii ruse. S-a stins la 15 iulie 1873 (stil vechi: 27 iulie) la Țarskoe Selo, lăsând o operă puțină ca întindere, dar de neasemuită strălucire.