Un lăutar bătrân își învăța ucenicul cum să facă vioara să plângă și să râdă. Într-o seară băiatul l-a întrebat cum se face că din patru corzi și un lemn iese atâta suflet. Bătrânul i-a zâmbit și i-a spus că nu din corzi vine sufletul, căci corzile doar tremură, ci din mâna care le atinge cu iubire. O vioară în mâini reci rămâne o cutie de lemn, i-a spus, dar cine își pune inima în arcuș face lemnul să cânte ca un om viu.

Prin testament, Turner a lăsat națiunii sute de picturi și mii de acuarele și desene, cu dorința ca unele dintre uleiuri să fie expuse alături de lucrări ale lui Claude Lorrain. Legatul, cunoscut drept Turner Bequest, a ajuns în cele din urmă la Galeria Națională și la Tate, formând una dintre cele mai vaste moșteniri artistice donate vreodată unei țări.

Doi cântăreți s-au întrecut în fața satului. Cel dintâi a cântat tare și meșteșugit, iar oamenii l-au lăudat. Al doilea a cântat încet, o melodie simplă, veche, învățată de la mama lui, și mulți au început să plângă. Când i-au întrebat de ce plâng, sătenii au răspuns: „Cel dintâi ne-a arătat cât e el de priceput. Al doilea ne-a adus înapoi copilăria, casa părintească și izvorul din care beam apă. El nu a cântat pentru urechi, ci pentru suflet.”