Sculându-mă din somn, la Tine, Stăpâne, Iubitorule de oameni, scap și spre lucrurile Tale mă nevoiesc și mă rog Ție: ajută-mi în toată vremea, în tot lucrul, și mă izbăvește de toată răutatea lumească și de sporirea diavolească, și mă mântuiește și mă du întru împărăția Ta cea veșnică. Că Tu ești Făcătorul meu și Purtătorul de grijă și Dătătorul a tot binele; și întru Tine este toată nădejdea mea și Ție slavă înalț, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

O văduvă săracă a venit la vistieria templului și a pus doi bănuți, tot ce avea, în vreme ce bogații aruncau din prisosul lor sume mari. Cei din jur nici n-au băgat-o în seamă, dar privirea Domnului a rămas asupra ei. Căci ceilalți dăruiseră din ce le prisosea, iar ea dăduse din sărăcia sa toată averea de care avea nevoie ca să trăiască. Înaintea lui Dumnezeu nu cântărește cât dăruim, ci cât ne rămâne după ce am dăruit. Cel mai mare dar nu este cel mai mare, ci cel dat cu cea mai multă dragoste.

Avva Macarie mergea odată cu frații, iar unul dintre ei l-a lăsat înainte și, ajungând la un idol pe cale, l-a lovit cu o piatră. Când s-a întors, avva Macarie l-a lăudat pe cel ce mai apoi a mângâiat idolul cu vorbe bune, spunând: „Nici ocara, nici lauda oamenilor să nu te tulbure; fii ca un mort și te vei odihni.” Căci celui care nu mai trăiește pentru laudă ori ocară i se face pace în suflet.