Se spunea că un frate a fost ocărât de altul în schit, iar el a venit la avva Sisoe și i-a zis: „Frate, m-a necăjit cutare și vreau să mă răzbun.” Bătrânul îl ruga să lase lucrul în seama lui Dumnezeu. „Nu mă voi liniști, a zis fratele, până nu mă voi răzbuna.” Atunci avva a zis: „Să ne rugăm”, și, ridicându-și mâinile, a grăit: „Dumnezeule, nu mai avem trebuință de Tine să porți grijă de noi, căci noi înșine ne răzbunăm.” Auzind, fratele a căzut la picioarele lui, cerându-și iertare, și s-a împăcat cu vrăjmașul.

Slava lui Dumnezeu este omul viu, iar viața omului este vederea lui Dumnezeu.

Cel dintâi Sinod Ecumenic s-a ținut la Niceea, în anul 325, chemat de împăratul Constantin cel Mare. Aici s-a osândit rătăcirea lui Arie, care tăgăduia dumnezeirea Fiului, și s-a mărturisit că Fiul este „de o ființă cu Tatăl”. Tot atunci s-a alcătuit temelia Crezului nostru, pe care îl rostim și astăzi la Sfânta Liturghie.