Un tânăr și-a cerut partea de avere și a plecat departe, unde a risipit-o toată în petreceri. Când a venit foametea, a ajuns să pască porcii și flămânzea după roșcovele lor. Atunci și-a venit în fire și a zis: „Mă voi ridica și mă voi întoarce la tatăl meu, nevrednic să mai fiu numit fiu.” Dar tatăl, văzându-l încă de departe, a alergat în întâmpinarea lui, l-a îmbrățișat și a poruncit să se facă ospăț. Așa este și dragostea lui Dumnezeu: nu așteaptă să ne apropiem noi, ci aleargă El cel dintâi. Nicio cădere nu este atât de adâncă încât Tatăl să nu ne mai aștepte acasă.

„Și ce este inima milostivă? Este arderea inimii pentru toată făptura: pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace și pentru toată zidirea.”

Un frate a greșit greu și, rușinat, voia să părăsească mănăstirea de deznădejde. Avva Pimen l-a chemat și i-a spus: „Un om avea o casă și, când s-a stricat o cărămidă, n-a dărâmat toată casa, ci a pus alta în loc. Așa și tu: nu-ți surpa toată osteneala pentru o cădere, ci ridică-te și zidește la loc.” Fratele s-a mângâiat și a rămas, biruind deznădejdea prin nădejde.