Avva Antonie, apăsat de gânduri și de urât în pustie, a strigat către Dumnezeu: „Doamne, vreau să mă mântuiesc, dar gândurile nu mă lasă.” Ridicându-se puțin, a văzut afară un om care semăna cu el: ședea și lucra, apoi se scula și se ruga, iar iarăși se așeza la lucru. Era un înger trimis să-l îndrepteze. Și a auzit un glas: „Fă așa și te vei mântui.” Iar avva, umplându-se de bucurie, a înțeles că împletirea rugăciunii cu lucrul mâinilor izgonește urâtul.

Slavă Ție, Împăratul și Dumnezeul nostru, Care după bunătatea Ta cea negrăită și după mulțimea îndurărilor Tale, ne-ai învrednicit pe noi, robii Tăi, a sta înaintea slavei sfântului Tău jertfelnic și a-Ți aduce Ție cuvenita închinăciune și slavoslovie. Însuți, Stăpâne, primește și din gurile noastre, ale păcătoșilor, întreit-sfânta cântare și ne cercetează întru bunătatea Ta.

Un frate l-a întrebat pe un bătrân din pustie de ce cade mereu în aceleași greșeli, deși se ridică de fiecare dată. Bătrânul l-a întrebat ce face un om când cade jos, iar fratele a răspuns: „Se ridică.” „Așa fă și tu”, i-a zis bătrânul, „cazi și te ridică, iarăși cazi și iarăși te ridică, până în ceasul cel de pe urmă.” Nu căderea îl pierde pe om, ci deznădejdea care îl ține la pământ. Sfințenia nu este a celui ce nu cade niciodată, ci a celui ce se ridică de fiecare dată.