Artă

Pictura în ulei, folosind uleiuri vegetale precum cel de in ca liant, a fost desăvârșită de maeștrii flamanzi din secolul al XV-lea, între care Jan van Eyck. Uscându-se încet, uleiul îngăduia straturi transparente numite glasiuri, prin care culoarea căpăta o adâncime și o strălucire ca de piatră scumpă. Astfel s-au putut picta bijuterii, blănuri și priviri cu o fidelitate uimitoare.

Roșul carmin, unul dintre cele mai vii roșuri din pictură, se obținea din insecte mărunte precum cocenila, adunate și uscate cu miile pentru o cantitate mică de pigment. Spaniolii au adus cocenila din Lumea Nouă, iar culoarea a ajuns o marfă atât de căutată încât rivaliza în preț cu argintul. Din același neam de pigmenți se făcea și purpura veșmintelor de mare cinste.

Frumusețea va salva lumea.

Am văzut îngerul în marmură și am cioplit până l-am eliberat.

Simplitatea este suprema rafinare.

Nu creez nimic; doar înlătur ceea ce este de prisos și ceea ce rămâne este opera.

Sculptura este arta găunosului și a plinului, nu a rotunjimii netede.

Eu nu caut, eu găsesc.

Arta spală de pe suflet praful vieții de zi cu zi.

Visez să pictez și apoi îmi pictez visul.

Ce aș fi eu fără această credință în meseria mea, fără sprijinul de a crede în artă?

Lucrurile nu sunt greu de făcut; ceea ce este greu este să te pui în starea de a le face.

Simplitatea nu este un scop în artă, dar ajungi la simplitate fără voia ta, apropiindu-te de sensul real al lucrurilor.

Un lucru frumos este o bucurie pentru totdeauna.

Frumusețea este adevăr, adevărul frumusețe — atât știi pe pământ și atât ți-e de ajuns să știi.

Orice artă este cu totul nefolositoare.

Menirea artei este de a înfățișa nu aparența exterioară a lucrurilor, ci înțelesul lor lăuntric.

Frumusețea este splendoarea adevărului.

Nu zugrăvesc chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, ci zugrăvesc trupul lui Dumnezeu care s-a făcut văzut.

Culoarea este clapa, ochiul este ciocănelul, sufletul este pianul cu multe corzi.

Arta nu redă vizibilul, ci face vizibil.

Arta este o armonie paralelă cu natura.

O operă de artă este bună dacă a izvorât din necesitate.

Arta este activitatea omenească ce constă în aceea că un om transmite altora, în chip conștient, prin anumite semne exterioare, sentimentele pe care le-a trăit, iar ceilalți se molipsesc de aceste sentimente și le trăiesc și ei.

Se povestește că, întrebat de un prieten de ce zăbovește atâtea zile la o singură cută a veșmântului și la umbra dintr-un colț ferit, Michelangelo ar fi răspuns că sunt fleacuri mărunte. Prietenul l-a mustrat cu blândețe: „Dar fleacurile nu contează.” Maestrul s-a oprit din lucru, a privit marmura și a rostit încet: „Fleacurile fac desăvârșirea, iar desăvârșirea nu este un fleac.” Așa a rămas vorba peste veacuri, ca o candelă aprinsă pentru cei ce lucrează în tăcere. Cine disprețuiește lucrul mărunt nu va atinge niciodată lucrul mare, căci frumusețea se naște din grija pentru ceea ce nimeni nu vede.

Un tânăr a stat îndelung privind cum Michelangelo scotea din bolovanul de marmură un chip de înger. Uimit, l-a întrebat cum de a știut că îngerul se ascunde acolo. Bătrânul meșter a zâmbit și a spus: „Îngerul era deja în piatră; eu doar am dat la o parte tot ce nu era el.” Apoi și-a plecat din nou fruntea peste daltă, ca peste o rugăciune. Așa lucrează și Dumnezeu cu inima omului: nu adaugă, ci curăță, până ce chipul cel adevărat iese la lumină. Uneori a fi cioplit doare, dar sub daltă se ascunde îngerul.

Spune legenda că meșterul Manole și cei nouă zidari ai lui nu izbuteau nicicum să ridice mănăstirea de la Argeș: ce clădeau ziua se surpa noaptea. În vis i s-a arătat că zidul va sta numai dacă vor zidi în el ființa cea mai dragă ce va veni întâi la ei. A doua zi a venit Ana, soția lui Manole, aducându-i prânzul prin ploaie. Cu lacrimi și cu cântec de leagăn, meșterul a zidit-o de vie, iar mănăstirea s-a înălțat mai frumoasă decât toate. La sfârșit, rămas fără scări pe acoperiș, Manole și-a făcut aripi din șindrilă și a căzut, prefăcându-se într-o fântână. Legenda ne șoptește că nicio frumusețe adevărată nu se ridică fără jertfă, și că cel ce zidește frumosul plătește adesea cu inima lui.

Un zugrav de icoane bătrân nu punea niciodată mâna pe pensulă până nu se ruga și nu postea câteva zile. Un ucenic grăbit l-a întrebat de ce pierde atâta vreme, când mâna lui e destul de iscusită ca să picteze oricând. Meșterul a răspuns: „Mâna zugrăvește lemnul, dar chipul sfântului se scrie mai întâi în inimă.” Apoi a adăugat, întingând pensula: „Dacă inima mea e tulbure, și aurul va fi tulbure.” Icoana nu se face din culori, ci din liniște. Cine vrea să arate lumina, trebuie el însuși să tacă și să se umple de ea.

Un ucenic a venit la un maestru olar cerându-i să-l învețe repede taina vaselor frumoase. Maestrul i-a dat un bulgăre de lut și l-a pus să frământe, zi după zi, fără a modela nimic. Trecură săptămâni, iar tânărul, mâhnit, se plânse că nu învață nimic. „Ba înveți răbdarea”, spuse bătrânul, „căci lutul nefrământat crapă la foc, iar sufletul negrăbit nu ține forma.” Când mâinile ucenicului au ajuns să simtă lutul ca pe carnea lor, olarul i-a dat în sfârșit roata. Meșteșugul nu se predă în grabă; el se coace, cum se coace pâinea, în cuptorul răbdării.

În Japonia se povestește despre un maestru al ceaiului chemat să pregătească ceremonia pentru un mare senior. El nu a adus nimic strălucitor, ci doar o ceașcă simplă, apă limpede și mișcări liniștite ca respirația. Un oaspete îngâmfat a strâmbat din nas: „Atâta osteneală pentru o ceașcă de ceai?” Maestrul a răspuns, aplecând ceainicul: „Nu pregătesc ceaiul, ci clipa. Fiecare întâlnire se întâmplă o singură dată în viață.” Toți au tăcut, simțind deodată prețul acelui ceas care nu se va mai întoarce. Frumusețea nu stă în lucrul scump, ci în deplina prezență a inimii într-o clipă care nu se repetă.