Artă

Leonardo da Vinci și-a scris cea mai mare parte a însemnărilor din caiete cu scriere în oglindă, de la dreapta la stânga, astfel încât textul se citește limpede doar ținut în fața unei oglinzi. Fiind stângaci, probabil îi era mai comod să scrie așa, evitând să mânjească cerneala încă udă. Notițele acopereau totul, de la anatomie la mecanica apei, adesea îngrămădite în jurul desenelor pe aceeași filă.

„Omul vitruvian” al lui Leonardo nu este un tablou, ci un desen în peniță și cerneală, cu urme de vârf metalic, executat pe hârtie în jurul anului 1490. Foaia se păstrează la Gallerie dell’Accademia din Veneția și, fiind extrem de sensibilă la lumină, este expusă publicului foarte rar. Textul din jurul figurii transcrie proporțiile corpului descrise de arhitectul roman Vitruviu.

Michelangelo a ars personal, spre sfârșitul vieții, un mare număr dintre propriile schițe și desene pregătitoare. Voia ca lumea să vadă doar rezultatul final, nu efortul și ezitările din spatele lui, cultivând mitul că lucrările îi veneau fără trudă. Din acest motiv desenele sale autografe rămase sunt relativ puține și extrem de prețuite.

Studiile de proporție ale lui Albrecht Dürer au fost adunate în tratatul său despre proporțiile corpului omenesc, publicat în 1528, la scurt timp după moartea sa. Dürer a construit acolo, prin desen, sisteme de măsuri pentru tipuri umane variate, încercând să transforme frumusețea în regulă geometrică. Este una dintre primele lucrări teoretice de acest fel scrise în limba germană.

Studiul în acuarelă și guașă cunoscut drept „Iepurele tânăr”, semnat și datat 1502 de Dürer, este socotit o culme a observației naturii în grafica Renașterii. Fiecare fir de blană pare surprins separat, iar în ochiul lucios al animalului se distinge chiar reflexia unei ferestre cu cruce. Foaia se păstrează la Albertina din Viena.

Desenul lui Leonardo cunoscut ca „Sfânta Ana”, cartonul de la National Gallery din Londra, este o compoziție de mari dimensiuni în cărbune și cretă albă pe hârtie lipită. În 1987 un vizitator a tras un foc de armă asupra lui, spărgând sticla de protecție; schijele au deteriorat o porțiune din desen, care a fost apoi restaurat cu grijă. Astăzi este păzit în condiții de lumină scăzută.

Multe desene ale Renașterii au fost realizate cu tehnica vârfului metalic, un stilus de argint sau plumb tras pe hârtie pregătită în prealabil cu un strat fin de os măcinat și clei. Linia nu se poate șterge, așa că artistul trebuia să deseneze cu deplină siguranță a mâinii. În timp, urma de argint se oxidează și capătă o caldă tentă cafenie.

Rafael pregătea marile sale compoziții printr-o serie întreagă de desene, de la primele idei rapide până la cartonul în mărime naturală. Pe multe foi se văd găurile mici lăsate de tehnica înțepării conturului, prin care praful de cărbune era bătut pe suprafața de dedesubt pentru a transfera desenul. Aceste caroiaje și înțepături dezvăluie metoda sa de lucru pas cu pas.

Colecția Regală britanică de la Windsor păstrează sute de file autografe ale lui Leonardo, printre care celebrele studii anatomice desenate după disecții. Foile cu inima, mușchii și fătul în pântece uimesc și astăzi medicii prin exactitatea lor. Ele au rămas necunoscute publicului larg secole la rând, ascunse în albume.

Pentru fresca „Bătălia de la Anghiari”, Leonardo a pregătit studii viguroase de cai și de chipuri răcnind de furie, dintre care mai multe se păstrează ca desene. Pictura murală în sine s-a pierdut, iar compoziția centrală ne este cunoscută mai ales prin copii, cea mai faimoasă fiind desenul atribuit lui Rubens de la Luvru. Astfel, ceea ce a rămas cel mai viu din proiect trăiește în grafică.

Dürer a lăsat un autoportret desenat la numai treisprezece ani, executat cu vârful de argint, pe care mai târziu a adăugat el însuși o inscripție amintind că se înfățișase în oglindă la acea vârstă fragedă. Foaia, păstrată la Albertina din Viena, este una dintre cele mai timpurii autoportrete independente cunoscute din arta europeană. Uimește siguranța liniei la un copil.

Desenul lui Dürer numit „Mâini rugându-se” a fost la origine un studiu pregătitor, în peniță și cu tușe de alb, pe hârtie colorată în albastru, pentru un altar mare care a ars ulterior. Deși gândit doar ca etapă de lucru, studiul acestor mâini a ajuns una dintre cele mai reproduse imagini din lume. Se păstrează la Albertina din Viena.

Michelangelo a desenat pentru tânărul nobil Tommaso de’ Cavalieri o serie de foi de o rafinamente extraordinară, numite desene de prezentare, gândite nu ca schițe de lucru, ci ca opere finite dăruite în semn de prietenie. Printre ele se numără compoziții mitologice precum răpirea lui Ganimede și pedeapsa lui Tityos. Erau lucrate cu cretă cu o migală rar întâlnită în epocă.

În desenele sale Leonardo folosea din belșug cârligele fine numite sfumato încă din faza de studiu, trecând umbrele una într-alta cu hașuri diagonale foarte apropiate. Fiind stângaci, hașurile sale înclină de regulă de la stânga-sus spre dreapta-jos, o particularitate care ajută experții să recunoască mâna lui. Este un fel de semnătură ascunsă în însuși felul de a umbri.

Marele cabinet de desene și stampe al galeriei Uffizi din Florența, cunoscut ca Gabinetto dei Disegni e delle Stampe, adăpostește o colecție de sute de mii de foi, între care desene de Leonardo, Michelangelo și Rafael. Din pricina fragilității hârtiei, aceste opere se expun doar în serii temporare și la lumină scăzută. Restul timpului dorm ferite de lumină, în mape speciale.

Cine poate merge la izvor să nu meargă la ulcior

Desenez pentru că nu învăț niciodată destul

Știai că gravura pe cupru „Melencolia I” a lui Albrecht Dürer, realizată în 1514, cuprinde un pătrat magic în colțul din dreapta sus? Cele două căsuțe din mijloc ale ultimului rând formează numărul 1514, anul execuției, iar toate rândurile, coloanele și diagonalele însumează 34. Este considerat unul dintre primele pătrate magice reprezentate în arta europeană.

Știai că „Cavalerul, Moartea și Diavolul” (1513) face parte, împreună cu „Melencolia I” și „Sfântul Ieronim în chilie”, din așa-numitele Meisterstiche, cele trei gravuri de maestru ale lui Dürer? Dürer însuși nu le-a numit niciodată o serie; gruparea a fost făcută mai târziu de istorici, pe baza dimensiunilor apropiate și a măiestriei tehnice comparabile.

Știai că „Apocalipsa” lui Dürer, apărută în 1498, a fost prima carte concepută, ilustrată și publicată integral de un artist pe cont propriu? Cele cincisprezece xilogravuri de mari dimensiuni, între care „Cei patru călăreți”, au fost tipărite pe spatele textului, astfel încât fiecare imagine să poată fi privită singură, ca o pagină deplină.

Știai că în xilogravură artistul lasă în relief liniile care se vor imprima și scobește restul lemnului? Este o tehnică „în relief”: cerneala se depune pe suprafețele înalte, rămase neatinse de daltă. Prin contrast, gravura pe cupru este „în adâncime”, cerneala fiind reținută în șanțurile săpate sub suprafața plăcii.

Știai că Dürer nu tăia el însuși majoritatea blocurilor sale de lemn? El desena imaginea pe lemn, iar tăierea propriu-zisă era încredințată unor meșteri specializați numiți Formschneider. În schimb, gravurile pe cupru le realiza singur, cu propria mână, ceea ce explică finețea lor deosebită.

Știai că tehnica burinului cere ca unealta să fie împinsă înainte prin metal, nu trasă? Burinul, o tijă de oțel cu vârf în formă de romb, ridică o așchie fină de cupru și lasă un șanț cu margini curate. Placa se rotește adesea pe o pernă de piele pentru a obține liniile curbe, în vreme ce mâna rămâne relativ fixă.

Știai că liliacul din „Melencolia I” poartă pe aripile întinse chiar titlul lucrării, scris ca o pancartă? Cuvântul apare cu o singură inscripție, „MELENCOLIA §I”, iar sensul acelui „I” a fost dezbătut secole la rând, unii văzând în el o referire la primul dintre mai multe tipuri de melancolie descrise în tratatele Renașterii.

Știai că acvaforta se bazează pe acid, nu pe forța mâinii? Placa de metal se acoperă cu un strat rezistent la acid, artistul zgârie desenul cu un ac fin dezvelind metalul, iar apoi acidul mușcă doar liniile expuse. Astfel, gravorul poate desena aproape la fel de liber ca la un creion.

Știai că Rembrandt van Rijn revenea uneori asupra aceleiași plăci de cupru și o modifica, obținând mai multe „stări” succesive ale gravurii? Colecționarii prețuiesc astăzi fiecare stare în parte, fiindcă arată cum artistul își schimba compoziția, întuneca fundalul sau adăuga umbre între o tipăritură și următoarea.

Știai că xilogravura „Marele val de la Kanagawa” a lui Hokusai a fost tipărită cu ajutorul mai multor blocuri de lemn, câte unul pentru fiecare culoare? Albastrul intens folosit provine în bună parte din pigmentul importat cunoscut ca albastru de Prusia, o noutate care a dat valului tonurile sale caracteristice.

Știai că xilogravura japoneză ukiyo-e era rodul unei echipe, nu al unui singur om? Artistul făcea desenul, un tăietor specializat cioplea blocurile, iar un imprimator freca hârtia pe lemn cu un tampon numit baren. Semnătura de pe stampă aparținea de obicei doar desenatorului, deși meșteșugul aparținea tuturor.

Știai că gravura în lemn de capăt, dezvoltată de englezul Thomas Bewick spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, folosește lemnul tăiat perpendicular pe fibră? Suprafața tare, de obicei din lemn de merișor, permitea linii extrem de fine și rezista la mii de tiraje, motiv pentru care a devenit tehnica preferată a ilustrației de carte și de presă în secolul al XIX-lea.

Știai că gravura în manieră neagră, numită și mezzotinto, pornește de la o placă înăsprită complet, care ar imprima un negru catifelat uniform? Artistul lucrează apoi „de la întuneric spre lumină”, netezind zonele care trebuie să apară deschise. Este una dintre puținele tehnici de gravură în care se construiește imaginea scoțând umbra, nu adăugând-o.