Credință

Mănăstirea Sihăstria, așezată în munții Neamțului, a fost în veacul trecut vatra de nevoință a unor mari părinți duhovnicești, între care Cuviosul Cleopa Ilie și Cuviosul Paisie Olaru. La ei venea popor mult din toată țara, căutând cuvânt de folos și povață pentru mântuire, iar amintirea lor rămâne vie până astăzi.

Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, din Țara Făgărașului, are drept ctitor pe binecredinciosul domn Constantin Brâncoveanu. Așezată la poalele munților, ea a fost în veacurile de prigoană un liman de credință pentru românii ortodocși din Ardeal, iar mai târziu a fost înnoită și readusă la strălucire ca loc de rugăciune și pelerinaj.

Mănăstirea Prislop, din Țara Hațegului, este cercetată astăzi de mulțime de pelerini care vin să se roage la mormântul părintelui Arsenie Boca, aflat în cimitirul mănăstirii. Locul a ajuns unul dintre cele mai căutate din Ardeal, credincioșii venind cu evlavie și încredințare că aici își află mângâiere sufletească.

Moaștele Cuvioasei Parascheva se odihnesc de veacuri la Iași, în Catedrala Mitropolitană, unde sunt cinstite ca ale ocrotitoarei Moldovei. În fiecare an, la sărbătoarea sfintei, în luna octombrie, se adună zeci de mii de pelerini din toată țara, care stau la rând ceasuri întregi pentru a se închina la racla cu sfintele ei moaște.

În Biserica Ortodoxă, cinstirea sfintelor moaște este o rânduială străveche, izvorâtă din credința că trupurile sfinților au fost lăcaș al Duhului Sfânt. De aceea, după rânduiala din vechime, în piciorul sfintei mese, adică al altarului, se așază părticele din moaștele mucenicilor, iar antimisul pe care se săvârșește Liturghia are cusute în el asemenea sfinte părticele.

La Mănăstirea Neamț se cinstește o veche și făcătoare de minuni icoană a Maicii Domnului, socotită de tradiție a fi dăruită mănăstirii din vremuri de demult. Credincioșii vin de veacuri să se roage înaintea ei, mărturisind multe faceri de bine primite prin mijlocirea Preacuratei.

În preajma multor mănăstiri și locuri sfinte se află izvoare la care poporul vine cu evlavie, socotindu-le binecuvântate și tămăduitoare. Biserica cinstește apa sfințită prin slujba Aghesmei, iar sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, prăznuită în Săptămâna Luminată, aduce aminte de puterea harului lui Dumnezeu care se pogoară peste ape spre folosul și vindecarea celor credincioși.

Cel dintâi Sinod Ecumenic s-a ținut la Niceea, în anul 325, chemat de împăratul Constantin cel Mare. Aici s-a osândit rătăcirea lui Arie, care tăgăduia dumnezeirea Fiului, și s-a mărturisit că Fiul este „de o ființă cu Tatăl”. Tot atunci s-a alcătuit temelia Crezului nostru, pe care îl rostim și astăzi la Sfânta Liturghie.

Simbolul de credință pe care îl numim „Crezul niceo-constantinopolitan” a primit forma sa deplină la două Sinoade Ecumenice: cel dintâi de la Niceea (325) și al doilea de la Constantinopol (381). De aceea îl rostim ca o mărturisire a întregii Biserici, iar cele douăsprezece articole ale lui cuprind pe scurt toată învățătura despre Tatăl, despre Fiul și despre Duhul Sfânt.

Al doilea Sinod Ecumenic, ținut la Constantinopol în anul 381, a limpezit învățătura despre Duhul Sfânt, mărturisind că Acesta este Domn de viață făcător, „Care din Tatăl purcede” și împreună este închinat și slăvit cu Tatăl și cu Fiul. Astfel s-a împlinit mărturisirea Sfintei Treimi.

Șapte au fost Sinoadele Ecumenice ale Bisericii nedespărțite: Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431), Calcedon (451), Constantinopol (553), Constantinopol (680–681) și, cel de-al șaptelea, Niceea (787), la care s-a hotărât cinstirea sfintelor icoane. Numărul lor șapte a fost socotit de Părinți ca o pecete a plinătății.

La al treilea Sinod Ecumenic, ținut la Efes în anul 431, Biserica a mărturisit împotriva lui Nestorie că Preacurata Fecioară Maria este cu adevărat „Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos), fiindcă L-a născut în trup pe Însuși Fiul lui Dumnezeu. Se spune că, la aflarea hotărârii, credincioșii Efesului au petrecut pe Părinți cu făclii și bucurie.

Al patrulea Sinod Ecumenic, cel de la Calcedon din anul 451, a mărturisit că Domnul nostru Iisus Hristos este un singur ipostas cunoscut în două firi, dumnezeiască și omenească, „neamestecate și neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite”. Această cumpănire a rămas piatra de temelie a hristologiei ortodoxe.

Cel de-al șaptelea Sinod Ecumenic, ținut la Niceea în anul 787, a pus capăt luptei împotriva icoanelor, hotărând că cinstea dată icoanei trece la cel închipuit pe ea, și că nu ne închinăm lemnului sau vopselelor, ci ne suim cu mintea la sfântul zugrăvit. Biruința deplină a fost prăznuită mai târziu ca „Duminica Ortodoxiei”.

O veche tradiție a Bisericii, întărită de istoricul Eusebiu, spune că Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat de Mântuitorul, a propovăduit Evanghelia în ținuturile de la Marea Neagră, în Sciția. De aici crește credința strămoșească a poporului nostru, care îl cinstește pe Sfântul Andrei ca „Apostol al românilor”.

Cinstirea Sfântului Apostol Andrei este atât de înrădăcinată la români, încât ziua lui, 30 noiembrie, a fost rânduită sărbătoare națională, iar el este numit „Ocrotitorul României”. În Dobrogea se află și o peșteră unde tradiția spune că s-ar fi nevoit Apostolul, loc de pelerinaj până astăzi.

Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștilor, a fost un păstor smerit din satul Basarabov, de dincolo de Dunăre. Se povestește că moaștele lui au fost aflate în chip minunat, aruncate de ape într-un râu, și au rămas nestricate. Din anul 1774 ele odihnesc în Catedrala Patriarhală din București, unde mulțimi de credincioși vin să se închine.

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica a fost mai întâi stareț al mănăstirii Cernica, apoi episcop al Râmnicului. Se spune că era atât de milostiv, încât împărțea săracilor tot ce primea, și atât de postitor, încât mulți îl socoteau înainte-văzător. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, iar moaștele lui se cinstesc la Cernica.

Cea dintâi tipărire a întregii Biblii în limba română s-a făcut la București în anul 1688, cunoscută drept „Biblia de la București” sau „Biblia lui Șerban Cantacuzino”, după domnitorul în vremea căruia a văzut lumina tiparului. A fost o piatră de hotar, dând poporului cuvântul lui Dumnezeu întreg, în graiul său.

Mitropolitul Dosoftei al Moldovei a tălmăcit în versuri Psaltirea, tipărită în anul 1673 sub numele de „Psaltirea în versuri”. A fost cea dintâi mare operă poetică în limba română, alcătuită din dorul de a-l face pe credinciosul de rând să cânte psalmii lui David în graiul inimii sale.

Diaconul Coresi, tipograf la Brașov în veacul al XVI-lea, a scos de sub teasc mai multe cărți bisericești în limba română, printre care „Tetraevanghelul” și „Psaltirea”. Prin osteneala lui, graiul românesc a început să răsune și în cărțile sfinte, netezind calea către o limbă literară unitară.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, a pătimit pentru Hristos în vremea împăratului Diocletian, la începutul veacului al patrulea. Era ostaș de neam ales, iar când s-a pornit prigoana, și-a mărturisit credința pe față și și-a împărțit averea săracilor. Este cinstit în toată lumea creștină, iar la români se prăznuiește cu mare cinste la 23 aprilie.

Sfântul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, a trăit în veacul al patrulea și a fost vestit pentru milostenia sa tăinuită față de cei săraci. O veche tradiție spune că ar fi luat parte la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, apărând dreapta credință împotriva lui Arie. De aici a rămas ca ocrotitor al copiilor și al celor aflați în nevoi.

În temnițele veacului al douăzecilea, mulți creștini români au pătimit pentru credință, fiind numiți astăzi „sfinții închisorilor”. Ei au dus în celule rugăciunea, iertarea și nădejdea învierii, adeverind că lumina credinței nu poate fi stinsă de întuneric. Biserica îi cinstește cu evlavie, ca pe niște mărturisitori ai vremurilor de pe urmă.

„Nimic nu ne face să semănăm așa de mult cu Dumnezeu ca facerea de bine.”

„Milostenia este împărăteasa virtuților, care ridică grabnic pe oameni la înălțimea cerurilor.”

„Nu vei putea niciodată să fii mai milostiv decât Dumnezeu.”

„Pâinea pe care o ții tu este a celui flămând; haina pe care o păstrezi în lăzi este a celui gol; încălțămintea care putrezește la tine este a celui desculț; argintul pe care îl ții îngropat este al celui nevoiaș.”

„Cel ce iubește pe aproapele iubește pe Dumnezeu, iar cel ce iubește pe Dumnezeu iubește pe aproapele său.”

„Cel ce dă săracului împrumută lui Dumnezeu.”