Istorie

Cruciada întâi s-a încheiat în 1099 cu cucerirea Ierusalimului, dar mai celebră a rămas așa-numita „Cruciadă a copiilor” din 1212. Tradiția povestește despre mulțimi de tineri porniți spre Țara Sfântă convinși că vor trece marea pe uscat; istoricii moderni cred însă că era vorba mai degrabă de pelerini săraci și rătăcitori decât de copii propriu-ziși.

Ordinul Cavalerilor Ospitalieri s-a născut nu ca forță militară, ci ca un simplu spital pentru pelerini bolnavi la Ierusalim, ridicat lângă biserica Sfântului Ioan Botezătorul. Abia mai târziu au luat armele, păstrând însă mereu îndatorirea îngrijirii bolnavilor. De aici și numele lor de „ospitalieri”, de la ospiciul-spital pe care îl slujeau.

În ziua de vineri, 13 octombrie 1307, regele Filip al IV-lea al Franței a poruncit arestarea simultană a tuturor templierilor din regat. Îndatorat greu față de Ordin și dornic să pună mâna pe averea lui, regele i-a acuzat de erezie. Există credința populară că de aici s-ar trage superstiția zilei de vineri 13, deși legătura nu este dovedită.

Sultanul Saladin, cel care a recucerit Ierusalimul în 1187, a rămas în amintirea cronicarilor creștini nu ca un dușman crud, ci ca un model de cavalerism. Se povestește că, aflând de boala rivalului său Richard Inimă de Leu, i-ar fi trimis fructe proaspete și zăpadă de pe munte pentru a-i răcori febra. Cei doi nu s-au întâlnit niciodată față în față.

Krak des Chevaliers, castelul cruciat din Siria ținut de ospitalieri, era atât de bine construit încât putea adăposti provizii pentru o garnizoană vreme de ani întregi. Lawrence al Arabiei l-a numit „poate cel mai bine păstrat și cel mai admirabil castel din lume”. A rezistat mai multor asedii înainte de a cădea în 1271, mai mult prin viclenie decât prin forță.

Heraldica, arta blazoanelor, s-a născut din nevoia practică a câmpului de luptă. Sub coif și zale, un cavaler devenea de nerecunoscut, așa că semnele pictate pe scut și pe surcotul purtat peste armură serveau la identificare. De la acel „sur-cot” purtat deasupra armurii vine, prin franceză, și cuvântul care denumește azi stema, adică „coat of arms”.

Turnirurile medievale erau atât de sângeroase încât Biserica le-a interzis de mai multe ori, refuzând înmormântarea creștină celor căzuți în ele. La un singur turnir ținut lângă Köln, în 1240, cronicile pomenesc despre zeci de cavaleri morți, mulți striviți sub propriile armuri în îmbulzeală și căldură. Abia mai târziu lupta cu lancea s-a mai îmblânzit, prin bariera de lemn dintre cai.

A patra cruciadă, pornită în 1202 spre Egipt și Ierusalim, nu a ajuns niciodată în Țara Sfântă. Îndatorați față de Veneția pentru corăbii, cruciații au fost abătuți din drum și au sfârșit prin a cuceri și jefui Constantinopolul creștin, în 1204. A fost una dintre cele mai amare ironii ale epocii cruciate.

Cavalerii Teutoni, al treilea mare ordin militar-religios, s-au mutat din Țara Sfântă spre nordul Europei, unde au cucerit și creștinat prin sabie teritorii întinse din Prusia și Baltica. Statul monahal pe care l-au întemeiat a dăinuit secole. Însemnul lor, crucea neagră pe fond alb, a rămas mai târziu simbol militar german.

Ceremonia prin care un scutier devenea cavaler putea include o noapte întreagă de veghe în rugăciune, o baie rituală de purificare și o lovitură ușoară cu palma sau cu latul spadei, numită „accolade”. Baia de curățire spirituală a dat chiar numele unui ordin englez, „Order of the Bath”, adică Ordinul Băii. Cavaleria nu era doar meșteșug al armelor, ci și legământ.

În timpul primei cruciade, la asediul Antiohiei din 1098, un pelerin sărac pe nume Petru Bartolomeu a pretins că i s-a arătat în vis locul unde era îngropată Sfânta Lance care străpunsese coasta lui Hristos. Descoperirea unei bucăți de fier sub podeaua bisericii a înflăcărat armata înfometată și demoralizată, dându-i curaj să iasă și să învingă. Autenticitatea relicvei a rămas însă contestată chiar și atunci.

Castelele medievale ascundeau numeroase iscusințe defensive: scările în spirală urcau adesea în sensul acelor de ceasornic, ca atacatorul care urca să nu-și poată roti liber spada în mâna dreaptă, în timp ce apărătorul de sus avea brațul liber. Fantele înguste din ziduri, „arcierele”, permiteau tragerea cu arcul din interior fără a expune trăgătorul. Fiecare piatră era gândită pentru luptă.

Regula Ordinului Templier, inspirată de Sfântul Bernard de Clairvaux, era aspră: cavalerii nu aveau voie să dețină bunuri personale, purtau bărbi lungi, dormeau îmbrăcați și nu puteau da înapoi în luptă decât dacă erau depășiți numeric de peste trei la unu. Această disciplină i-a făcut temuți pe câmpul de bătălie. Mantia lor albă cu cruce roșie a devenit una dintre cele mai recunoscute embleme ale Evului Mediu.

Cuvântul „asasin” își are rădăcina în epoca cruciadelor. El vine de la o grupare ismailită din munții Persiei și Siriei, ai cărei adepți erau numiți de dușmani „hașișini”. Faima lor de a-și lovi țintele prin atentate precise a rămas în limbile europene, unde termenul a ajuns să însemne ucigașul care lovește pe ascuns.

Averea și influența templierilor au sfârșit tragic: ultimul mare maestru, Jacques de Molay, a fost ars pe rug la Paris în 1314. Tradiția spune că din mijlocul flăcărilor i-ar fi chemat la judecata lui Dumnezeu pe regele Filip și pe papa Clement al V-lea. Coincidența a făcut ca amândoi să moară în același an, ceea ce a hrănit legenda „blestemului templierilor”.

După pierderea Țării Sfinte, Cavalerii Ospitalieri s-au mutat mai întâi în Rodos, apoi în Malta, dăruită lor de împăratul Carol Quintul pentru chiria simbolică de un șoim pe an. De aici li se trage numele de Cavalerii de Malta. Ordinul dăinuie și astăzi, fiind una dintre cele mai vechi instituții cavalerești rămase în ființă.

Știai că vikingii au ajuns în America de Nord cu aproape cinci veacuri înaintea lui Columb? La L'Anse aux Meadows, în Terra Nova (Canada), arheologii au dezgropat în anii '60 o așezare nordică cu case de brazde și un atelier de fierărie. În 2021, cercetătorii au datat lemnul tăiat acolo cu o precizie uimitoare, prin urme lăsate de o furtună solară, ajungând la anul 1021.

Știai că Leif Erikson a numit ținutul descoperit „Vinland”, adică „țara viței de vie”? Sagalele povestesc că însoțitorii lui ar fi găsit acolo struguri sălbatici, o bogăție neașteptată pentru niște oameni ai nordului rece. Numele a rămas legat de una dintre cele mai vechi atingeri europene ale continentului american.

Știai că faimoasele corăbii vikinge cu chilă lungă, numite „drakkar” în imaginația târzie, puteau naviga în ape adânci de mai puțin de un metru? Datorită fundului plat și a chilei puțin adânci, ele urcau râurile până departe în interiorul continentului și puteau fi trase pe uscat pe plaje deschise. Această libertate le-a dat vikingilor un avantaj de neatins pe mări și pe fluvii deopotrivă.

Știai că nava de la Gokstad, îngropată ca mormânt al unui căpetenii nordice și dezgropată în Norvegia în 1880, s-a păstrat atât de bine încât în 1893 o copie a ei a traversat Atlanticul? Replica a plecat din Norvegia și a ajuns la Chicago în doar patru săptămâni, dovedind cât de trainice și rapide erau aceste corăbii.

Știai că vikingii nu purtau coifuri cu coarne? Nicio descoperire arheologică a unui coif viking nu are coarne; imaginea aceasta s-a născut în secolul al XIX-lea, mai ales de la costumele create pentru opera lui Richard Wagner. Coiful autentic de la Gjermundbu, singurul întreg găsit până acum, este un simplu calotă de fier, fără podoabe.

Știai că vikingii foloseau un alfabet numit runele, ale cărui litere erau alcătuite aproape numai din linii drepte? Motivul era practic: semnele erau crestate cu cuțitul în lemn sau săpate în piatră, iar liniile curbe erau greu de tăiat de-a curmezișul fibrelor. Șirul de rune al epocii vikinge, cunoscut ca „Futhark-ul tânăr”, avea doar șaisprezece semne.

Știai că negustorii vikingi au coborât pe fluviile rusești până la Marea Neagră și la Constantinopol, pe care o numeau „Miklagard”, adică „Marele Oraș”? Acolo mulți s-au înrolat în celebra Gardă Varegă, garda personală a împăratului bizantin. Unul dintre ei și-a lăsat chiar numele zgâriat în rune pe balustrada de marmură a bisericii Sfânta Sofia.

Știai că în mormintele și comorile vikinge s-au găsit mii de monede de argint arabe, aduse tocmai din califatul din Orient? Prin schimbul de blănuri, chihlimbar și robi pe drumurile Rusiei, argintul din Bagdad ajungea în Scandinavia. Aceste monede, numite dirhami, arată cât de întinsă era rețeaua de negoț a nordului.

Știai că Groenlanda și-a primit numele dintr-un gând de negustor priceput? Erik cel Roșu, izgonit din Islanda, a explorat uscatul de gheață din vest și l-a numit „Grønland”, adică „Țara Verde”, tocmai ca să atragă coloniști. Sagaua spune limpede că a ales un nume frumos crezând că oamenii vor veni mai bucuroși într-un ținut cu nume plăcut.

Știai că islandezii au întemeiat în anul 930 una dintre cele mai vechi adunări legiuitoare din lume, Althing-ul? Se aduna sub cerul liber la Thingvellir, într-o vale de lavă, unde un „rostitor al legii” recita din memorie legile în fața tuturor. Parlamentul Islandei de astăzi îi poartă mai departe numele și tradiția.

Știai că cele mai frumoase povești despre vikingi ne-au fost păstrate nu în Scandinavia, ci în Islanda? Sagalele, scrise pe pergament în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, adună întâmplări de familie, dueluri, călătorii și dispute, cu un realism sec, aproape modern. Fără ele am ști mult mai puțin despre lumea nordului.

Știai că prima mare năvală vikingă cunoscută a lovit mănăstirea de pe insula Lindisfarne, în nordul Angliei, în anul 793? Cronicarii vremii au fost cutremurați, iar cărturarul Alcuin scria că niciodată o asemenea grozăvie nu se mai văzuse pe acele țărmuri. Data este socotită de mulți începutul „epocii vikinge”.

Știai că un conducător viking a ajuns duce de Normandia, iar urmașul lui a cucerit Anglia? Rollo, o căpetenie nordică, a primit în anul 911 de la regele Franței un ținut la gura Senei, în schimbul păcii. Din el se trage Wilhelm Cuceritorul, cel care a câștigat coroana engleză la bătălia de la Hastings în 1066.

Știai că se crede că marinarii nordici foloseau anumite cristale, numite „pietrele soarelui”, pentru a găsi direcția în zilele înnorate? Anumite cristale de calcit polarizează lumina și pot arăta poziția soarelui ascuns după nori. Ideea apare în surse medievale și pare susținută de fizică, dar nu s-a găsit încă o astfel de piatră într-un mormânt viking sigur.