Muzică

Cântecul este un izvor care nu curge pe pământ, ci prin inimă. Nu-l poți ține în palme, dar te poți adăpa din el, și, ca orice izvor adevărat, cu cât dai altora să bea din el, cu atât izvorăște mai limpede.

Fiecare om poartă în piept o fântână de tăcere din care, uneori, izvorăște un cântec. Cei grăbiți trec pe lângă ea fără s-o audă, iar cei care se opresc și se apleacă asupra ei descoperă că apa cea mai adâncă are cel mai curat glas.

Armonia nu înseamnă ca toate glasurile să fie la fel, ci ca fiecare picătură de sunet să-și cunoască locul în același izvor. Acolo unde note deosebite se lasă să curgă împreună, se naște frumusețea pe care niciuna n-ar fi putut-o rosti singură.

Tăcerea nu este dușmanul muzicii, ci malul dintre care izvorul își află curgerea. Fără tăcerile care despart notele, cântecul s-ar revărsa fără noimă, căci ele sunt răgazul în care sufletul apucă să bea din ce a auzit.

Un cântec cântat din durere este ca apa care izvorăște din piatră, căci cu cât mai tare a fost strânsă inima, cu atât mai curat țâșnește glasul. De aceea cele mai frumoase cântece se nasc adesea acolo unde lacrima a săpat cel mai adânc.

Muzica este limba în care izvorăște ceea ce cuvintele nu mai încap să spună. Când vorba se oprește la marginea inimii, melodia trece mai departe, ca un firicel de apă ce-și găsește drum și prin cea mai strâmtă crăpătură.

Ascultă un cântec așa cum ai bea dintr-un izvor, nu în grabă, nu ca să-l măsori, ci lăsându-l să-ți răcorească pe îndelete însetarea dinlăuntru. Cine soarbe încet gustă și apa, și liniștea din care a izvorât.

Vocea cu care cânți este ca izvorul din curtea ta, căci nu trebuie să fie cel mai mare din lume, ci doar al tău și curat. O picătură de cântec sincer adapă mai mult decât un râu de sunete măiestre, dar reci.

Ritmul este bătaia inimii cântecului, izvorul lui ascuns. Chiar și când melodia tace, ritmul curge mai departe pe dedesubt, așa cum apa se aude șoptind sub gheață, vestind că viața n-a încetat.

Cine învață să asculte cu adevărat aude cum din toate lucrurile izvorăște un cântec, din picurul streșinii, din frunza scuturată de vânt, din tăcerea de la miezul nopții. Lumea întreagă este o fântână care cântă celor ce-și pleacă urechea asupra ei.

Un cântec vechi, moștenit din bătrâni, este ca o fântână săpată de străbuni, căci nu tu ai adunat apa, dar te poți adăpa din ea și o poți lăsa curată celor de după tine. Cântând, treci mai departe izvorul care nu e al nimănui și al tuturor.

Nu cânta doar ca să fii auzit, ci și ca să te limpezești pe tine. Cântecul este o apă care, izvorând din suflet și întorcându-se, spală de pe el colbul zilei și lasă în urmă o inimă mai ușoară.

Cel mai frumos instrument rămâne inima omului, izvorul din care pornesc toate cântecele. Poți dărui glas lemnului și metalului, dar ele nu fac decât să ducă mai departe unda pornită dintr-o simțire, căci fără izvor nici cel mai scump instrument nu are ce revărsa.

O melodie ne leagă unii de alții mai tainic decât vorbele, căci izvorăște din același loc adânc unde toți semănăm. Când cântăm împreună, picăturile de singurătate se adună într-un singur izvor și, pentru o clipă, nu mai suntem despărțiți.