Muzică

Nimeni nu a ridicat vreodată o statuie unui critic.

Muzica nu spune nimic; muzica este.

Nu creez nimic; nu fac decât să las muzica să se nască.

Muzica este limba care ne face pe toți frați.

Muzica creează ordine din haos.

Muzica este armonia dintre cer și pământ.

Fiecare clipă de viață este unică; ea nu a mai fost și nu va mai fi vreodată.

Marea muzică este cea care pătrunde în urechea cu ușurință și părăsește memoria cu greutate.

Un artist adevărat nu are nevoie decât de puțin ca să spună mult.

Muzica, prin însăși natura ei, este neputincioasă să exprime altceva decât ea însăși.

Cu cât arta este mai constrânsă, cu atât este mai liberă.

Muzica trebuie ascultată cu inima, nu doar cu urechea.

A asculta cu adevărat este cel mai greu lucru din muzică.

Muzica cere să fie servită, nu stăpânită.

Când cânt, oamenii nu mă mai judecă; ei mă ascultă cu sufletul.

Chitara este o mică orchestră. Fiecare coardă are o culoare diferită și o voce proprie.

Muzica este pentru toți; este ca aerul pe care îl respirăm.

Muzica este a mea, dar ea nu îmi aparține; ea aparține tuturor celor care o ascultă.

Un lăutar bătrân își învăța ucenicul cum să facă vioara să plângă și să râdă. Într-o seară băiatul l-a întrebat cum se face că din patru corzi și un lemn iese atâta suflet. Bătrânul i-a zâmbit și i-a spus că nu din corzi vine sufletul, căci corzile doar tremură, ci din mâna care le atinge cu iubire. O vioară în mâini reci rămâne o cutie de lemn, i-a spus, dar cine își pune inima în arcuș face lemnul să cânte ca un om viu.

Un împărat a poruncit celui mai iscusit meșter să-i facă o harpă cu o mie de corzi, ca să sune mai bogat decât orice pe pământ. Meșterul a făcut-o, dar când a încercat-o a ieșit doar un vuiet fără noimă. Atunci a luat o harpă cu numai șapte corzi și din ea a curs o melodie care a umplut de lacrimi ochii curtenilor. Le-a spus că nu mulțimea corzilor face cântecul, ci rânduiala dintre ele.

O privighetoare cânta noapte de noapte în grădina unui neguțător, iar el, nesătul, a prins-o și a închis-o într-o colivie de aur, ca s-o aibă numai pentru el. Dar pasărea a tăcut. Zi după zi aurul strălucea, însă cântecul murise. Într-un târziu neguțătorul a deschis ușița. Privighetoarea a zburat în copacul din care fusese luată și îndată și-a revărsat iar cântul în noapte. Așa a aflat omul că unele frumuseți cântă doar în libertate.

Un cioban avea un fluier fermecat, căci atunci când sufla în el cu inima curată oile se linișteau, lupii se depărtau și până și izvorul părea că șoptește mai limpede. Un flăcău bogat i-l ceru pe mulți galbeni, crezând că puterea stă în lemn. Dar oricât a suflat, din fluier a ieșit doar un scârțâit sec. Ciobanul l-a luat înapoi și a cântat din nou dulce, spunând că fluierul e același și se schimbă doar cine suflă prin el.

Se povestește că Orfeu cânta atât de frumos din liră, încât fiarele își uitau foamea, râurile își opreau curgerea și pietrele se ridicau să-l asculte. A coborât până în tărâmul umbrelor ca să-și aducă înapoi iubita, și chiar și acolo cântecul lui a înmuiat inimile aspre. Din vechime oamenii au ținut minte pilda, că acolo unde cuvântul nu mai poate trece, muzica își face drum și înduioșează și piatra.

Într-un sat era un clopot vechi de bronz, crăpat pe o parte, pe care noii veniți voiau să-l topească pentru unul nou și lucios. Dar bătrânii s-au împotrivit. Când suna, clopotul cel crăpat avea un glas cald, ușor tremurat, pe care tot ținutul îl cunoștea. Bătrânii spuneau că un clopot nou va suna mai tare, dar acesta sună a acasă. Și l-au lăsat să cânte mai departe rănile lui frumoase.

Un tânăr a venit la un dascăl de muzică vestit și i-a cerut să-l învețe cel mai greu cântec din lume. Dascălul i-a dat o singură notă și i-a spus s-o cânte până va fi curată. A trecut o lună, apoi un an, iar tânărul tot o singură notă cânta. Într-o zi nota a răsunat atât de limpede, încât dascălul a plâns. I-a spus atunci că poate învăța orice cântec, fiindcă cine stăpânește un singur sunet cu adevărat le stăpânește pe toate.

Doi muzicanți s-au întrecut în fața unui înțelept. Cel dintâi a cântat repede și meșteșugit, umplând văzduhul de note ca o ploaie deasă. Al doilea a cântat rar, lăsând între sunete tăceri largi. Când au sfârșit, înțeleptul l-a ales pe al doilea. Celui dintâi, care se mira, i-a spus că el a umplut tot cu sunete, iar celălalt i-a lăsat loc să respire, căci muzica nu trăiește doar din note, ci și din tăcerile dintre ele.

O corabie era gata să se izbească de stânci în furtună, iar corăbierii, orbiți de spaimă, trăgeau care-ncotro. Atunci un bătrân a prins a bate ritmul într-o tobă, rar și statornic. Pe rând, vâslașii și-au potrivit mișcarea după bătaie, și corabia, care se zbătea în neorânduială, a început să înainteze ca un singur trup. Așa au scăpat cu toții. Ritmul, care nu trage nicio vâslă, îi salvase adunându-i laolaltă.

Un rege a cerut sfetnicilor o muzică ce să-l bucure când e trist și să-l cumințească atunci când e prea vesel. Toți se codeau. În sfârșit, un cântăreț bătrân i-a întins cetera și a cântat un singur cântec, deodată blând și adânc. Regele care plângea a zâmbit, iar cel care mai devreme râdea zgomotos s-a făcut gânditor. Aceeași melodie mângâia rana și potolea trufia, căci muzica adevărată vorbește fiecărei inimi pe limba de care are nevoie.

Un meșter de instrumente căuta lemnul cel mai bun pentru o vioară. A trecut pe lângă copacii drepți și cruțați și s-a oprit la un brad crescut sus, pe creastă, îndoit de vânturi și înghețuri. Pe acela l-a ales. Ucenicul s-a mirat că este cel mai chinuit dintre toți, dar meșterul i-a spus că tocmai de aceea, fiindcă lemnul care a răbdat furtuni cântă mai adânc, iar suferința răbdată cu demnitate lasă în urmă un glas frumos.

Într-o mănăstire, un frate cânta la strană cu glasul cel mai frumos, dar se mândrea peste măsură. Starețul i-a cerut într-o zi să tacă și doar să asculte corul fără el. Fratele a ascultat și a priceput că, fără glasul lui, cântarea rămânea întreagă și caldă, ca și cu el. S-a întors la strană schimbat, căci acum nu mai cânta ca să iasă în față, ci ca să se topească în cor. Și abia atunci glasul lui a devenit cu adevărat frumos.