Natură

Știai că există curcubeie aproape fără culoare? Când picăturile de ceață sunt foarte mici, culorile se suprapun și se sting, iar arcul rămâne o dungă albă și luminoasă, botezată curcubeu de ceață. Marinarii care îl întâlneau plutind peste valuri îl numeau, cu blândețe, arcul cețurilor.

Știai că inelul de lumină din jurul Soarelui, haloul de 22 de grade, se naște din cristale de gheață minuscule? Sus, în norii subțiri de tip cirus, plutesc prisme de gheață cu șase fețe care frâng razele mereu sub același unghi. De aceea haloul are întotdeauna aceeași lărgime, oriunde pe pământ l-ai privi.

Știai că uneori pe cer apar câte doi sori mincinoși? Aceste pete strălucitoare, așezate de o parte și de alta a Soarelui adevărat, se cheamă parhelii sau, în graiul vechi, sori falși. Se ivesc când cristale de gheață în formă de plăcuțe plutesc orizontal în văzduhul înghețat, mai ales iarna, spre răsăritul și apusul soarelui.

Știai că mirajul din pustiu nu este o închipuire a minții, ci o oglindă făcută din aer? Aerul lipit de nisipul încins e mult mai fierbinte și mai rar decât cel de deasupra, iar razele care ajung la el se îndoaie în sus, aducând ochiului chipul cerului răsturnat. Așa se naște falsa apă tremurândă pe care călătorul o vede în depărtare.

Știai că fata morgana este un miraj care ridică orașe și corăbii în văzduh? Numele vine de la zâna Morgana din legendele bretone, despre care se credea că înalță palate plutitoare peste ape. Fenomenul apare când straturi de aer de temperaturi diferite se așază unele peste altele și frâng lumina ca niște lentile suprapuse, întinzând și răsturnând imaginile îndepărtate.

Știai că razele crepusculare, acele fâșii de lumină care par să pornească din spatele norilor, sunt de fapt paralele? Ochiul nostru le vede răsfirându-se ca spițele unei roți doar din pricina depărtării, așa cum liniile drepte ale unei căi ferate par să se adune la orizont. Cei vechi le spuneau scările lui Iacob, după visul cu scara ce urca spre cer.

Știai că există și raze anticrepusculare, care par să se adune în partea opusă a Soarelui? La apus, când privești spre răsărit, aceleași fâșii de umbră și lumină par să conveargă spre punctul de sub orizont, exact față în față cu Soarele. Este aceeași iluzie a perspectivei, doar că văzută de la celălalt capăt al cerului.

Știai că cerul este albastru din pricina unui joc numit împrăștiere? Lumina soarelui e un amestec de toate culorile, iar moleculele de aer risipesc mult mai puternic undele scurte, albastre și violete, decât pe cele lungi, roșii. Vedem albastru și nu violet fiindcă ochiul nostru e mai puțin simțitor la violet, iar o parte din el se pierde sus, în văzduh.

Știai că apusul e roșu tot din același motiv pentru care ziua e albastru cerul? Când Soarele coboară spre orizont, razele lui străbat un strat mult mai gros de aer, iar albastrul se împrăștie și se pierde pe drum. Rămân să ajungă la ochi mai ales roșul și portocaliul, culorile care trec cel mai ușor prin văzduhul îndelung.

Știai că înainte de răsăritul propriu-zis cerul trece prin ceasul albastru? Când Soarele se află încă sub linia zării, doar lumina albastră, mai risipită, se strecoară în atmosferă și scaldă totul într-o culoare adâncă și liniștită. Pictorii și fotografii o socotesc una dintre cele mai blânde clipe ale zilei.

Știai că, la ceasul zorilor sau al amurgului, cerul dinspre partea opusă Soarelui poartă o dungă trandafirie numită Centura lui Venus? Sub ea se lățește o fâșie albăstruie-cenușie, care este chiar umbra Pământului aruncată pe atmosferă. Pe măsură ce Soarele urcă sau coboară, umbra se mișcă și se topește, iar brâul roz se stinge lin.

Știai că uneori, în ultima clipă a apusului, marginea Soarelui scapără verde? Fulgerul verde este o licărire scurtă, de o clipă sau două, ce apare când atmosfera desface lumina ca o prismă și lasă vederii ultima ei culoare care nu s-a împrăștiat. Se vede cel mai bine peste ape întinse, cu orizontul limpede, precum marea în seri fără nori.

Știai că viteza vântului măsurată vreodată la suprafața Pământului, în afara tornadelor, a atins 408 kilometri pe oră? S-a întâmplat pe 10 aprilie 1996, în timpul ciclonului tropical Olivia, pe insula Barrow din vestul Australiei. Recordul a fost recunoscut oficial abia în 2010, după ce a detronat vechea măsurătoare de pe Muntele Washington.

Știai că în inima unei tornade violente vânturile pot depăși 480 de kilometri pe oră? Cea mai mare viteză estimată vreodată, aproape 484 km/h, a fost captată prin radar Doppler mobil în tornada de la Bridge Creek-Moore, în Oklahoma, pe 3 mai 1999. Este cea mai apropiată cifră pe care omul o are despre furia dinlăuntrul unei pâlnii.

Știai că ochiul unui uragan este o insulă de liniște neașteptată? În centrul furtunii aerul coboară în loc să urce, norii se destramă, iar cerul se poate deschide senin deasupra unei mări încă răscolite. Acest calm poate dura zeci de minute, înainte ca peretele ochiului, cu vânturile lui cele mai crâncene, să lovească din partea cealaltă.

Știai că Foehnul, vântul cald și uscat care coboară pe versanții alpini, se naște tocmai fiindcă aerul își pierde umezeala? Când masa de aer urcă pe o parte a muntelui, se răcește și lasă ploaia în urmă; coborând pe cealaltă parte, se încălzește prin comprimare cu aproape un grad la fiecare sută de metri. Așa ajunge Foehnul să topească zăpada uimitor de repede și să tulbure, se spune, chiar și somnul oamenilor.

Știai că uragan, taifun și ciclon tropical numesc aceeași furtună, doar în oceane diferite? În Atlantic și în estul Pacificului i se spune uragan, în vestul Pacificului taifun, iar în Oceanul Indian și lângă Australia, simplu, ciclon. Numele vine din locul nașterii, nu din firea vântului.

Știai că marea majoritate a tornadelor din lume se nasc pe o singură câmpie? Regiunea numită Aleea Tornadelor, care se întinde peste Texas, Oklahoma, Kansas și statele vecine, adună an de an sute de asemenea vârtejuri. Acolo aerul cald și umed venit din Golful Mexic se ciocnește de aerul rece și uscat coborât din Munții Stâncoși, iar din această întâlnire se iscă furtunile.

Știai că tromba marină este o soră mai blândă a tornadei, născută deasupra apei? Cele mai multe nu coboară dintr-o furtună violentă, ci se formează sub norii cumulus, pe mări calde și liniștite, ridicând o coloană de vapori și stropi pulverizați. Marinarii le priveau cândva ca pe niște stâlpi vii care leagă cerul de mare.

Știai că Mistralul, vântul rece și uscat din sudul Franței, poate sufla zile în șir prin valea Ronului până la Mediterana? El coboară dinspre nord printre Alpi și Munții Centrali, accelerat de îngustarea văii, și poate depăși 100 de kilometri pe oră. Provensalii spun că Mistralul limpezește cerul și că a lăsat urme până și în felul cum cresc arborii înclinați ai ținutului.

Știai că un uragan matur eliberează într-o singură zi o energie uriașă, cea mai mare parte prin condensarea vaporilor de apă în nori, nu prin vânt? Căldura degajată când vaporii se transformă în picături întrece cu mult forța rafalelor. De aceea uraganele se sting repede pe uscat: le lipsește marea caldă care le hrănește.

Știai că ciclonii tropicali se rotesc în sensuri opuse în cele două emisfere? În emisfera nordică se învârt în sens invers acelor de ceasornic, iar în cea sudică, în sensul acelor de ceasornic. Vinovat este efectul Coriolis, abaterea aparentă a mișcărilor dată de rotația Pământului, care lipsește chiar la ecuator, motiv pentru care acolo furtunile nici nu se pot naște.

Știai că cea mai joasă presiune atmosferică măsurată vreodată aparține taifunului Tip? Pe 12 octombrie 1979, deasupra vestului Pacificului, barometrul a coborât la 870 de hectopascali, iar furtuna s-a întins pe aproape 2200 de kilometri în diametru. Este cel mai vast ciclon tropical cunoscut vreodată.

Știai că tornadele sunt cântărite pe o scară a distrugerilor, nu a vitezei măsurate direct? Scara Fujita îmbunătățită, folosită astăzi, merge de la EF0 până la EF5, iar categoria cea mai teribilă presupune vânturi de peste 320 de kilometri pe oră, în stare să smulgă din temelii case bine zidite. Tăria vântului este dedusă din urmele lăsate, fiindcă puține instrumente supraviețuiesc trecerii pâlniei.

Știai că vânturile alizee, care bat statornic dinspre subtropice către ecuator, au purtat corăbiile marilor descoperiri? Constanța lor vine din circulația numită celula Hadley: aerul se ridică la ecuator, coboară pe la tropice și se întoarce la suprafață, deviat de rotația Pământului. Tocmai pe aceste vânturi și-a mânat Columb corăbiile peste Atlantic în 1492.

Știai că sub un nor de furtună puternic se poate isca o rafală coborâtoare, numită downburst, uneori mai vătămătoare decât o tornadă? Este o coloană de aer rece care se prăbușește spre pământ și se împrăștie în toate direcțiile cu peste 200 de kilometri pe oră. Meteorologul Tetsuya Fujita a descoperit acest fenomen studiind prăbușiri de avioane la aterizare.

Știai că Crivățul, vântul aspru al iernii din Câmpia Română și Bărăgan, aduce ger și viscol dinspre nord-est? El coboară dinspre anticiclonul rece așezat iarna peste răsăritul Europei, spulberă zăpada în troiene și doboară temperaturile cu putere. În amintirea satelor din câmpie, Crivățul a rămas însuși chipul iernii necruțătoare.

Știai că uraganele primesc nume după liste alfabetice pregătite din vreme și reînnoite la fiecare câțiva ani? Când o furtună este atât de nimicitoare încât numele ei ar răni memoria oamenilor, acesta este retras pentru totdeauna, cum s-a întâmplat cu Katrina în 2005. Așa, numele unui uragan devine, ca o piatră de mormânt, o amintire ce nu se mai repetă.

Știai că Bora, vântul care se năpustește dinspre munți peste coasta Adriaticii, poate coborî în rafale ce depășesc 200 de kilometri pe oră? Este un vânt catabatic: aerul rece adunat pe podișurile din spatele munților se rostogolește brusc spre marea caldă, prin trecători înguste. La Trieste și în golful Kvarner, Bora a răsturnat vehicule și a îmbrăcat țărmul în perdele de gheață.

Știai că un singur nor cumulus alb și pufos, dintre cei care par ușori ca vata pe cerul de vară, cântărește de fapt sute de tone? Picăturile microscopice de apă dintr-un cumulus mediu însumează în jur de 500 de tone, adică greutatea a vreo o sută de elefanți plutind tăcuți deasupra noastră. Norul rămâne suspendat fiindcă picăturile sunt atât de mărunte încât aerul cald ce urcă le poartă cu ușurință.