Oameni

Nichita Stănescu s-a născut pe 31 martie 1933 la Ploiești, fiul unui meșteșugar și al unei femei de origine rusă nobilă, și a studiat filologia la Universitatea din București. A debutat editorial în 1960 cu volumul Sensul iubirii, impunându-se rapid drept cel mai îndrăzneț renovator al limbajului poetic românesc postbelic. Prin cicluri precum 11 elegii și volumul Necuvintele, a explorat granițele dintre cuvânt și tăcere, dintre concret și abstract, inventând o lirică a stărilor pure. A fost nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Literatură în 1980 și a primit numeroase distincții internaționale, fiind considerat, după Eminescu și Arghezi, al treilea mare inovator al poeziei românești. S-a stins din viață pe 13 decembrie 1983 la București, în urma unor probleme grave de sănătate.

Nichita Stănescu a inventat conceptul de necuvinte pentru a denumi acele stări și trăiri care depășesc puterea de expresie a limbajului obișnuit.

Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi / și ți-aș săruta talpa piciorului, / nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea, / de teamă să nu-mi strivești sărutul?

Cerul senin, foaia curată, / poeții scriu în cartea unei stele. / Noaptea e numai o clipită / a marilor tăceri de dincolo de ele.