Artă

Renașterea (secolele XV-XVI, Italia) a readus în artă echilibrul, perspectiva liniară și proporțiile inspirate din Antichitatea greco-romană. O recunoști după compozițiile simetrice, corpurile idealizate și profunzimea spațială realistă. Reprezentant: Leonardo da Vinci, autorul „Giocondei”.

În Renaștere, Michelangelo Buonarroti a pictat plafonul Capelei Sixtine între 1508 și 1512, un ansamblu de figuri musculoase și monumentale specifice acestui curent care celebra grandoarea corpului uman.

Rafael Sanzio, unul dintre cei trei mari maeștri ai Renașterii alături de Leonardo și Michelangelo, e recunoscut pentru compozițiile armonioase și pentru Madonele sale senine; fresca „Școala din Atena” e un manifest al idealurilor renascentiste.

Barocul (circa 1600-1750) se recunoaște după dramatism, mișcare intensă, contraste puternice de lumină și umbră și compoziții teatrale, gândite să emoționeze privitorul. Caravaggio a fost pionierul acestui stil prin tehnica „clarobscurului”.

În Baroc, flamandul Peter Paul Rubens a impus figuri pline, senzuale și scene pline de energie și culoare; atelierul său uriaș producea pânze monumentale la comandă pentru curțile europene.

Rembrandt van Rijn, maestru olandez al Barocului, e celebru pentru felul în care folosea lumina pentru a scoate chipurile din penumbră; autoportretele sale, pictate de-a lungul întregii vieți, sunt o cronică a propriei îmbătrâniri.

Rococoul (secolul XVIII, apărut în Franța) se recunoaște după eleganța grațioasă, culorile pastelate, ornamentele curbate și scenele de plăcere aristocratică. Jean-Honoré Fragonard, cu tabloul „Leagănul”, e unul dintre reprezentanții tipici.

Neoclasicismul (sfârșitul secolului XVIII) a reacționat împotriva frivolității Rococoului, întorcându-se la sobrietatea, ordinea și temele eroice ale Antichității. Îl recunoști după liniile clare, compozițiile echilibrate și subiectele morale; Jacques-Louis David a fost figura sa centrală.

Romantismul (prima jumătate a secolului XIX) a pus accent pe emoție, imaginație, natură sublimă și pasiune, în locul rațiunii neoclasice. Îl recunoști după intensitatea dramatică și culoarea vibrantă. Eugène Delacroix, cu „Libertatea conducând poporul”, e un reprezentant emblematic.

În Romantism, englezul J.M.W. Turner a pictat furtuni, mări și cețuri luminoase în care formele aproape se dizolvă în culoare și lumină, anticipând cu decenii pictura modernă.

Romantismul german e reprezentat de Caspar David Friedrich, ale cărui peisaje cu siluete singuratice în fața naturii imense („Călător deasupra mării de ceață”) exprimă sentimentul de mister și de sublim specific curentului.

Realismul (mijlocul secolului XIX) a înfățișat viața obișnuită a țăranilor și muncitorilor fără idealizare, refuzând subiectele istorice sau mitologice. Îl recunoști după scenele cotidiene tratate cu seriozitate. Gustave Courbet, autor al pânzei „Spărgătorii de piatră”, a fost liderul mișcării.

Impresionismul (anii 1870, Franța) surprinde impresia de moment și jocul luminii naturale, folosind tușe scurte, vizibile și culori pure. Numele vine de la tabloul lui Claude Monet, „Impresie, răsărit de soare” (1872).

În Impresionism, Claude Monet a pictat serii ale aceluiași motiv - nuferi, catedrala din Rouen, căpițe de fân - la ore și în anotimpuri diferite, pentru a arăta cum lumina schimbă complet aspectul unui subiect.

Pierre-Auguste Renoir, impresionist, e cunoscut pentru scenele vesele de societate și pentru nuduri luminoase; „Balul de la Moulin de la Galette” surprinde lumina filtrată prin frunze peste o mulțime dansând.

Edgar Degas, asociat Impresionismului, a preferat scenele de interior și e celebru pentru baletistele sale surprinse în mișcare, din unghiuri neobișnuite inspirate de fotografie și de gravura japoneză.

Postimpresionismul (anii 1880-1900) a pornit de la Impresionism, dar a adăugat structură, emoție și expresivitate personală, depășind simpla redare a luminii. Termenul a fost inventat de criticul Roger Fry în 1910.

În Postimpresionism, Vincent van Gogh a folosit tușe groase, vârtejuri de culoare și tonuri intense pentru a exprima emoție; a pictat „Noaptea înstelată” în 1889, în timp ce era internat la sanatoriul din Saint-Rémy.

Postimpresionistul Paul Cézanne a redus natura la forme geometrice de bază - sferă, con, cilindru - și e considerat un părinte al artei moderne; căutările sale au deschis drumul spre Cubism.

Paul Gauguin, postimpresionist, a folosit culori plate și puternice și subiecte exotice inspirate din perioada petrecută în Tahiti, căutând o artă mai „primitivă” și simbolică, departe de civilizația europeană.

Pointilismul (sau divizionismul) construiește imaginea din puncte mici de culoare pură, alăturate, pe care ochiul le amestecă de la distanță. Georges Seurat a inaugurat tehnica cu „O duminică după-amiază pe insula Grande Jatte”.

Simbolismul (sfârșitul secolului XIX) a respins realitatea vizibilă în favoarea viselor, miturilor și stărilor interioare, sugerând idei prin imagini enigmatice. Îl recunoști după atmosfera onirică și misterioasă; Gustave Moreau și Odilon Redon sunt reprezentanți.

Art Nouveau (circa 1890-1910) a fost un stil decorativ recunoscibil după liniile curbe, ondulate, inspirate din plante și flori, aplicat în pictură, arhitectură și obiecte. Gustav Klimt, cu „Sărutul” acoperit de foiță de aur, e unul dintre exponenții săi.

Fovismul (circa 1905) se recunoaște după culorile violente, pure și nenaturale, aplicate în tușe libere; numele vine de la „fauves” (fiare sălbatice), poreclă dată de un critic ironic. Henri Matisse a fost liderul acestui curent.

Expresionismul redă emoțiile și angoasa interioară prin deformarea formelor și culori intense. Norvegianul Edvard Munch a anticipat curentul cu „Strigătul” (1893), în care peisajul însuși pare că vibrează de neliniște.

Cubismul (din 1907) descompune obiectele în fațete geometrice și le arată simultan din mai multe unghiuri, spărgând perspectiva tradițională. Pablo Picasso a deschis drumul cu „Domnișoarele din Avignon”.

Cubismul a fost dezvoltat împreună de Pablo Picasso și Georges Braque, care lucrau atât de apropiat încât uneori tablourile lor din acea perioadă sunt greu de deosebit; Braque a introdus și tehnica colajului în pictură.

Futurismul (Italia, din 1909) a glorificat viteza, mașinile, tehnologia și dinamismul lumii moderne, redând mișcarea prin forme repetate și suprapuse. A pornit de la un manifest publicat de poetul Filippo Tommaso Marinetti.

Suprarealismul (din 1924) explorează visul, subconștientul și asocierile ilogice, punând la un loc imagini imposibile cu o precizie realistă. Salvador Dalí, cu ceasurile topite din „Persistența memoriei”, e cel mai cunoscut reprezentant.

În Suprarealism, belgianul René Magritte a creat imagini derutante prin obiecte obișnuite puse în contexte imposibile; tabloul „Aceasta nu este o pipă” pune sub semnul întrebării relația dintre imagine și realitate.